Mi-e groază să mă duc la Pașapoarte. Dacă vă gîndiți la serviciul specializat de acum cîțiva ani și/sau de acum cîteva decenii, îmi veți da dreptate. Mi-ar fi plăcut în cel mai înalt grad să întîmpin la fereastră un îngeraș rotofei și delicat (da, același pe care l-am așteptat ani în șir să vină cu o geantă de dolari), care să-mi înmîneze, după caz, docomentul verzui care să mă poarte spre alte zări de soare pline. Nu mi-a fost dat să am așa un noroc, deși altora le-a adus doctoratul SRI.
Dar în 1990 a existat un îngeraș, Uniunea Scriitorilor. A fost singura dată cînd, pe valurile romantismului revoluționar popular, am obținut pașaportul fără sudoarea frunții și care m-a fericit cu două luni în Franța și în Orașul Luminilor. Numai că, spre sfîrșitul șederii, mi s-a ivit, din pămînt, din iarbă verde, ocazia să călătoresc spre Marsilia, la invitația unei bune prietene, Mireille Bonein. Am văzut și am gustat deliciile TGV-ului, cu care am străbătut 400 de kilometri în mai puțin de patru ore. Am ajuns în gară și am fost șocat să nu mai înțeleg boabă de franceză. Ceea ce vorbeau marsiliezii era un soi de plimbă limbată prin toate ascunzișurile gurii. Mi se părea că înțeleg și ziceam da la orice părea a fi o întrebare. N-am stat mult pe acolo, pentru că aveam o invitație (plătită cu 500 de franci) la Aix-en-Provence. Cum să ratezi așa o oportunitate? Cum s-o ratăm? Pentru că, să fie clar, alături de mine mai erau vreo cinci-șase scriitori români, toți strașnici calamburgii franțuziți, vorbitori năprasnici care leșinau gazdele (și studentele ce ne serveau de ghizi) cu jocurile noastre de cuvinte cu iz oriental. Nino Stratan (fie-i țărîna ușoară!) ne călăuzea, de departe, fiecare discurs. Cînd pronunțam cu emfază „Tes ailes de Mitterrand / M’empêchent de Georges Marchais”, publicul cădea în delir.
Așa și trebuia să ne prezentăm Occidentului decadent. Tineri, frumoși, guralivi, seducători. Nu-i de mirare că în cîteva zile se și înfiripaseră mici idile între noi (eu) și studentele vrăjite de Estul acela atît de îndepărtat. Minut cu minut, oră după oră, zi după zi, viața avea farmec, iar banii nu se mai terminau. Și ce-i mai trebuie românului revoluționar, născut (iar nu făcut) să cucerească lumea? O idilă. Mă apropiasem de o studentă, ne făceam ochi dulci, ieșeam (în oraș să fi fost? – mie mi se părea că e un sat mai mare și mai bine construit, copleșit de vechime). Curtea își vedea de drumul ei, o glumă, o vorbă de spirit, un calambur, un compliment… Urma o seară magică, iar eu eram în continuare blindat cu francii ăia, care puteau acoperi îndestulător o cină. Dar în viață nu e ca în articole. Cînd să intrăm la restaurant, cine mă claxonează din capul străzii? Mireille, în micuțul ei Volkswagen Polo. Nimeni n-a văzut dacă am căzut sau nu pe gînduri. Urcat în automobil, am întors discret capul și am văzut în ochii fetei o ciudă mai mare decît veacul: o intrusă îi fura românul magic.
1.301 de vizualizări
