E uneori fascinant să te uiți la trecut și să vezi cât de mult se deosebește de prezent. Nici măcar nu trebuie să te duci prea departe în urmă. Înainte de 2011, de exemplu, nu existau proteste. A fost o lungă perioadă de timp în care politicienii puteau face efectiv orice, fără teama că oamenii vor ieși în stradă. În 2010, atunci când Guvernul Boc a tăiat cu 25% salariile din sistemul public, o ușoară briză sindicală a adiat prin fața câtorva instituții și cam asta a fost tot. Românii deveniseră atât de docili că erau gata și să vină cu bani de-acasă, numai să nu rămână fără șefi.
Era și puțin ciudat să protestezi. Protestul era o chestie proprie unor nișe profesionale, un fel de carnaval al muncii pe care fiecare delegație și-l organiza separat, pentru un impact minim asupra deciziilor politice. Și apoi, mai era partea de circ. Agricultorii veneau în fața ministerului cu un vițel slab de funie, sindicaliștii din domeniul medical cărau pe umeri un sicriu pe care scria Sănătatea, profesorii strigau didactic în megafon și amenințau că îngheață anul școlar.
Ceva s-a întâmplat atunci, la granița dintre cele două decenii. Lumea în care trăim azi este, în mare parte, creația protestelor care au început în 2011. Mai întâi a fost Primăvara Arabă, care a scos în stradă milioane de oameni, a dat jos dictatori îmbătrâniți în funcție și a produs instabilitate politică într-o regiune care era deja cunoscută pentru instabilitatea politică. Fără Primăvara Arabă n-aveam ISIS, care și-a întins gheara până-n Europa, și nici război civil în Siria. Fără ISIS și război civil în Siria n-ar fi existat valul de migrație din vara lui 2015. Fără valul de migrație n-ajungeam la curentele populiste care au creat Brexit-ul.
Cam în aceeași perioadă cu Primăvara Arabă a apărut și mișcarea Occupy Wall Street, care-i scoatea în stradă pe pierzătorii crizei economice din 2008. Consensul capitalist începea să se clatine, oamenii își dădeau seama că au și ei niște drepturi și că piața poate să arate în multe feluri, nu doar așa cum i-a păcălit marele capital că e singura variantă.
Cam aici ne-am lipit și noi cu protestele noastre, care au început, surprinzător,în ianuarie 2012. Pretextul a fost Raed Arafat, dar motivele erau mult mai ample. La prima vedere, părea că în spatele protestelor e o motivație economică (tăierea salariilor, care se produsese cu un an și jumătate în urmă), dar nimic din ce e economic nu e și politic în același timp.
La început, mișcarea a părut haotică. Era foarte pestriță, pe alocuri violentă și greu de integrat în schema jocului politic de atunci. Nu protestau doar simpatizanți ai USL, ci și oameni care mai târziu aveau să iasă pentru Roșia Montană, Colectiv sau legile Justiției. Ca jurnalist aservit, probabil că a fost greu în ultimii zece ani să faci slalom printre atâtea proteste și să le alegi doar pe alea care-ți conveneau.
Nu știu dacă, între timp, binele și dreptatea au câștigat. Cert e că s-a ajuns la un fel de inflație de proteste. Imediat ce-a apărut moda cu protestele, fiecare tabără politică și-a făcut brigada ei de protestatari. Fiecare lider are propria lui mișcare pornită de la firul ierbii, pe care o mobilizează atunci când e cazul. Și manifestanții care-au intrat în Capitoliu erau la un protest, și inamicii lockdown-ului din Olanda, și masa de manevră pe care și-a format-o AUR încă de la marșurile pentru Basarabia. Nu mai e înălțător să spui că a ieșit poporul în stradă. Acum trebuie să vezi și ce vrea poporul și să-i explici unde greșește.
