Pe cînd eram gestionar la Cartea Românească m-am întîlnit, așa cum e și firesc, cu mulți scriitori. Stele ale bolții literare, dar și scriitori mărunți, comete ale universului, care se bucurau de cărți ca de niște prăjiturele și le împărțeau fără să știe cui și de ce. Eu împachetam drepturile (30 de exemplare), îi puneam să semneze și, dacă omul voia, așteptam răbdător să-mi scrie un autograf.
Dar nu despre partea însorită (și, vai, ce fierbinți erau verile acolo!) a gestiunii mele vreau să vorbesc astăzi. Ci despre altceva. Despre prejudecăți și minciuni.
Era, cred, 1985. În editură era mare vînzoleală, pentru că cenzura trimisese înapoi de mai multe ori volumul Rimbaud negustorul, al lui Mircea Dinescu. Fusese o luptă surdă între emisarii partidului și franctirorii opoziției. Mircea era cap de afiș după multe scandaluri (e de pomină bătaia pe care o luase la începutul anilor ’80, în redacția Luceafărului, împreună cu Dorin Tudoran, bătaie în care devenise, în scurtul proces care a urmat, agresor). Poziția lui se radicalizase, nu mai era copilul teribil și disidentul zănatic și impredictibil. Atît cît a putut, a vorbit deschis pe unde a ajuns. Da, dar în zilele de care povesteam mai înainte, avea doi copii, Andrei și Irina, pentru care, să mă scuzați, îi cam țîțîia curul. Primise amenințări cu moartea, și moartea taman ce citea, în mesaje, numele copiilor lui. Cum-necum, opoziția a învins (că apăreau și pe vremea aia cărți, nu numai acum, în libertate, dar cu ce îmbîrligături). Așadar, cînd a venit să-și ia cele 30 de exemplare, își căra plozii în spinare. Și nu-i lăsa o clipă de capul lor. M-a uimit asemănarea fetei cu el și a băiatului cu Mașa. Mircea nu a zăbovit mult, se simțea încolțit, dar turuia liber, ca orice om care nu mai are nimic de pierdut. I-a vorbit lui Bălăiță, redactorului-șef, tehnoredactorei Tanța Vulcănescu, librarilor și mie. Și încă nu ajunsese să dea un interviu pentru Libération. Dar era urmărit strict și la vedere. Copii, să nu faceți niciodată ca Mircea Dinescu. Înțelegeam noi tîlcul, da’ nu ne feream. Ei, vremuri complicate… Doar nițel sînge-n pix să ai. Dacă ați ști cîtă lume bună i-a întors, atunci, spatele. Cu un zîmbet înțelept în colțul buzelor: „E omul Moscovei”. Bravos!
Și uite că, după vreo 33 de ani și, pe 1 ianuarie 2020, pe la cinci jumate dimineața, mă întorceam spre casă de la un revelion cu multă băutură, multă muzică și ceva iarbă de cosit. Nu mă grăbeam nicăieri, am traversat Vasile Lascăr și am intrat pe Speranței. În colț e o casă veche și o fată stătea la fereastră. „Domnule”, am auzit, „nu vreți să intrați?” M-am uitat în stînga, m-am uitat în dreapta, strada era pustie. Eu eram ăla. Am intrat. Lume nici multă, nici puțină, ca la spartul petrecerii. Lumină puțină, zic „Bună dimineața”, cînta Lhasa. Și, cînd colo, în stînga, pe o canapea, deslușesc o fată. Era Irina Dinescu. Ne-am îmbrățișat, ca doi vechi conspiratori.
1.142 de vizualizări
