Acum aproape 40 de ani, legiunile de orci ai minții mărșăluiau prin orașele americane, furioși că Life of Brian era o blasfemie, deși ei, personal, n-aveau habar cum e de fapt filmul.
Timpul a trecut, orcii au dispărut, Sauronii lor s-au acoperit de ridicol și de uitare. Umanitatea a urmat procesul evoluției. Sau așa a crezut ea. Pentru că, din cavernele lipsite de lumina inteligenței, necromanii și cro-magnonii s-au ridicat în monturi și au declamat, întru bucuria troglodiților din toată lumea: „Black Panther nu poate fi criticat pentru că ar fi un act de rasism. Din nou, nu l-am văzut, dar știm: e genial, abisal, absolut și, mai ales, negru!”.
Actul artistic și exercițiul de escapism au fost împinse brutal în spate de politizarea excesivă, dublată de victimizarea dusă la cote autoerotice. Privit strict la nivel de idei, Black Panther suferă de primitivismul triburilor uitate de istorie în jungla Zambeziului, totul îmbrăcat într-un revizionism care i-ar face pe extremiștii maghiari să se prosterneze plini de umilință.
Tot ce a fost rău în istoria negrilor e din cauza albilor. Tot ce a fost bun a venit din spațiu. Wakanda (țara fictivă unde Black Panther e rege) este la ani-lumină față de restul lumii în materie de tehnologie pentru că un meteorit făurit din cel mai genial metal din Univers le-a picat în ogradă la începutul timpurilor. Să facem o mică paranteză și să ne gîndim la bancul cu ardelenii care speră să le pice o bombă atomică în curte, pentru că e atît de scumpă.
Sună acceptabil ca ficțiune, asta dacă ai bun-simț și o lași baltă cu istoria contrafactuală. Tot filmul e împănat ca un papagal de texte și aluzii despre cum imperialiștii cei răi au ținut Africa în loc. Scenariul trîntește „Albii sînt de vină” cu același aplomb cu care un nazist idiot trîntea „Heil Hitler!” de fiecare dată cînd era depășit de situație în excelentul To be or not to be al lui Mel Brooks. Personal, zelul ăsta de-a blama pe alții mi-a adus aminte de John Cleese și de „Apart from the sanitation, the medicine, education, wine, public order, irrigation, roads, the fresh-water system, and public health, what have the Romans ever done for us?”.
Dar să revenim la poveste. Mixul de Hamlet, James Bond și Lord of the Rings este un exercițiu acceptabil de plictiseală Marvel, peste filmele cu adevărat proaste ale seriei – Iron Man 3 și Război civil –, dar mult sub filmele cu adevărat bune. Black Panther nu are nervul lui Iron Man 1, nu are efectele superbe și nici charisma lui Dr Strange, și nu are umorul lui Ragnarok. Este un pariu sigur și previzibil ca savana în zilele însorite.
Parte din plictiseală vine din esența personajului. Dacă pleci la luptă într-un costum care te face mai invulnerabil decît armura lui Iron Man și chiloții lui Superman la un loc, atunci suspansul pleacă scîrbit acasă. Probabil de asta filmul ține să devieze în zona tribală și să dea, în loc de scene de acțiune cu supereroi, dueluri între primitivi. Tronul Wakandei nu este dobîndit decît în urma unei lupte paleolitice cu sulițe. Războiul civil între facțiunile wakandeze este purtat cu scuturi energetice în care se izbesc săbii de epoca bronzului și bîte de epoca Iliescu.
Nu merge. În lupta dintre tradiție și tehnologie, ultima va fi mereu biruitoare. Așa funcționează progresul. Pînă și românii, ca să mă raportez la un alt stat bananier, au descoperit că e mai simplu să trimiți un SMS decît să arunci un vecin în sulițe.
Acțiunea, dacă îi putem spune așa, se teme să nu fie catalogată rasistă și se sfiește să ia negrii la bătaie. Lucru lăudabil într-o societate civilizată și profund idiot într-un film de acțiune în care distribuția e, cu două excepții notabile, plină de negri. Majoritatea scenelor sînt filmate prea chior, prea zgîrcit, prea apropiat, iar cînd în cele din urmă i se urlă regizorului: „Deșteptule, nu se vede pădurea din cauza unei crăci!”, lupta degenerează într-un balet războinic, mai potrivit pentru Xena și Hercule decît pentru un film din 2018.
Interpretarea ar fi decentă dacă personajele ar avea ce juca. Da, antagonistul e acceptabil, uneori interesant, destul cît să dea impresia că e vag irosit. Protagonistul readuce echilibrul și suferă de anostitate în grad de comă avansată. Și, pentru că trebuia să termin totuși frumos, apreciez că producătorii l-au distribuit pe Forest Whitaker. Nu pentru că i-au dat un rol inutil și șters. Pentru că rolul lui Idi Amin a fost unul imens și pentru că The Last King of Scotland este un film care trebuie văzut.
Black Panther. R.: Ryan Coogler. Cu: Chadwick Boseman, Michael B. Jordan, Forest Whitaker, Martin Freeman.
Scenariul e cam stupid ce-i drept, prin contradictii, unele chiar ridicole, dar actorii nu joaca chiar rau. Una peste alta, pt ca in varianta IMAX efectele vizuale sunt chiar marfa, cred ca merita un 6,50 cel putin. Apropos, stimate domnule Darie, stiu ca e chestie fffff fumata, dar ma intreb daca nu ar merge un sistem de notare (chiar la pleasna-ex trei rinoceri in cazul de fata, cu riscul de a fi tratat drept rasist)?