Ia să facem un mic experiment. Textul de mai jos este despre actul de a căsca. Aţi început deja să căscaţi şi voi? Nu-i nimic, pariez că, pînă la capăt, veţi căsca de cîteva ori. Cică treaba e atît de molipsitoare, încît nu numai cînd vedem alţi oameni căscînd ne apucăm şi noi, dar şi dacă citim despre asta ni se întîmplă. Eu, de exemplu, casc de cînd am început să scriu. Dar, hai, număraţi şi voi de cîte ori veţi căsca pînă la capăt.
Există jdemii de teorii care încearcă să explice căscatul (scuze – căscam), nici una nu e suficient de convingătoare deocamdată. Senzaţia comună este că începem să căscăm cînd sîntem obosiţi. Unii cercetători ai domeniului (cum naiba mai pot ăştia să facă studii pe aşa un subiect? Eu iar casc…) susţin că, de fapt, gestul are ca efect răcirea creierului. Sau oxigenarea lui. Deşi, curios, în timpul actului de a căsca inhalăm mai puţin oxigen. Iar dacă repetăm experienţa asta, în care oamenii cască, într-o atmosferă mai bogată în oxigen, căscatul nu încetează.
O altă explicaţie, destul de convingătoare, spune că originea căscatului (şi a contagiozităţii gestului) se găseşte în nevoia animalelor dintr-un grup de a-şi păstra starea de alertă. Adică ar fi vorba despre un instinct de turmă, care măreşte şansele de supravieţuire: dacă un membru al găştii cască e un semnal pentru ceilalţi că e obosit, deci toţi încep să caşte şi „se trezesc“, mai alerţi şi mai atenţi la pericole. Sau, ca să vedeţi cît de puţin ştim despre domeniul ăsta, e posibil ca gestul de a căsca să încerce tocmai sincronizarea perioadelor de odihnă din turmă, adică taman pe dos.
S-a mai vehiculat ideea, verificată în regnul animal, că actul de a căsca este, de fapt, un gest de ameninţare la adresa potenţialilor agresori. Există o specie de peşti care cască nu numai cînd văd alţi membri ai aceleiaşi specii, ci şi dacă îşi văd reflexia în oglindă! Şi pentru că tot vorbeam de animale, uite o chestie pe care, dacă n-aveţi cîini, probabil că n-o ştiaţi: contagiozitatea căscatului trece de la om la cîine. Dar nu oricum: dacă un om cască în faţa unui cîine, acesta va căsca şi el. Dar dacă omul doar cască gura pe-acolo, simulînd căscatul, cîinele nu mai răspunde.
Iar asta ne întoarce la oameni: căscăm în funcţie de cît de empatici sîntem faţă de ceilalţi. Căscăm mai mult dacă în jurul nostru cască rude sau prieteni. Şi mai puţin cînd este vorba de străini.
Şi cu toate teoriile astea, încă n-avem habar de ce facem un gest atît de simplu (dar atît de relaxant şi plăcut) precum căscatul. În final, hai să vedem dacă sînteţi empatici: de cîte ori aţi căscat în timpul citirii celor de mai sus?
Publicat în Cațavencii, nr. 46, 21-27 noiembrie 2012
De 2 ori.
treaba nu este ca am cascat eu insumi (dupa cum spun unii) fiind cascat de fel…apropo despre ce am citit???