De ce nu-l apăr pe Cătălin Tolontan

E o modă, bag seama, să fii solidar și să sari în apărarea lui Tolontan. E hipstereala anului printre neatârnații care mai acum un an dădeau cu pet-urile în asfalt urlând că presa română, în integralitatea sa, este plină de minciună. E fandosela unor blazați care, tot acum un an, mai fugeau puțin din Vama Veche, în week-end-uri, pentru a chema presa la ei și a o elibera de lesă. Pfoa!

Ca și în cazul așa-ziselor linșaje mediatice la care erau supuse așa-zisele vedete media ale dreptei udristo-băsiste nu demult, a da comunicate de solidarizare cu un ziarist este echivalentul modern al bătutului apei în piuă. Un ziarist, dacă e cu adevărat ziarist, nu are nevoie de ajutorul nimănui atunci când se află într-un conflict pe care-l poate purta cu propriile-i arme. A te apuca să te solidarizezi cu un ziarist pentru că unul sau altul ce se pretind ziariști împroașcă în stânga și-n dreapta minciuni convenabile politic viitoarelor “victime” ale DNA aduce foarte mult cu gestul celebru al unei unități militare constănțene care a angajat o firmă de pază pentru a asigura perimetrul.

A-l apăra pe Tolo de atacurile unui fost consilier ministerial cu veleități de Lucien Chardon de Rubempré e la fel de eficient ca a-i apăra pe Pora sau pe Pleșu atunci când o gașcă de turbați cu apucături de filipinezi automartirizanți se apucă să-i tăvălească în catran catodic și fulgi de rating. Când avea Pora nevoie de ajutor? Nu atunci când intrase într-o polemică degradantă cu oameni de același calibru, ci cu mulți ani înainte, când, abandonată de bun-simț și părăsită de luciditate, s-a dedat idolatriei. Când avea domnul Pleșu nevoie de ajutor? Nu după ce au sărit la gâtu-i de blogger Adevărul colegii terfeliților Gâdea, Grecu sau Badea, ci cu niscaiva secunde înainte de a se abandona plăcerii lesnicioase a pamfletului.

Când are nevoie Tolontan de ajutor? În nici un caz atunci când îl atacă fie colegi de trust, fie apărători năimiți ai celei mai blonde ținte pe care a nimerit-o vreodată. Inima lui, “oprită și pornită din Enter”, după cum povestea acum trei ani într-un interviu, bate și azi în ritmul rotativei care tipărea peste suta de mii de exemplare. Ea, rotativa, s-a blazat între timp, dar inima lui păstrează strocul vechi, în timp ce Cătălin încearcă să țină în viață unul dintre puținele ziare care mai pot fi găsite în variantă print. S-ar putea opri puțin pentru ca, dintr-o frază, maximum două, să strivească de perete o muscă gălăgioasă care, din când în când, se mai desprinde de moțul hrănitor al rahatului pentru a bâzâi prin înălțimi. Dar nu merită. Și na că m-am luat cu vorba și am uitat să spun când are nevoie Tolontan de ajutor, căci de apărat se poate apăra singur.

Tolo, ca și colegii săi și ca puțini alți câțiva care se mai chinuie să țină în viață ideea de calitate în presă (în aia tipărită, căci nici n-o să vă vină să credeți câtamai calitatea veți găsi dând click pe link-ul spre Gândul), are nevoie de ajutor în fiecare dimineață în care treceți pe lângă o tarabă de ziare. Sunteți, atunci, la foarte puțini bani distanță de a da o mână de ajutor.