– Binecuvântează, părinte!
Rescuturme, care se credea singur în templul-biserică, era cât pe-aci să scape pe jos cupa cu vin de împărtășanie din care tocmai lua câteva guri. Nu se aștepta ca vreun daco-get prea credincios să se strecoare înăuntru și să-i ceară binecuvântarea.
– Avizina, tu ești, fiule? Era să mă sperii. Norocul meu că știu că în casa domnului nostru Iisus Hristos nu mi se poate întâmpla nimic rău, continuă preotul ascunzându-și tremurul mâinilor.
– Părinte, n-am vrut să te înspăimânt, dar mă grăbesc, am nevoie de binecuvântarea ta.
– Sigur, fiule, sigur. Dar unde te grăbești și de ce ai nevoie de binecuvântare?
– Părinte, doar mă știi: eu nu prea pot să stau multă vreme locului.
– Asta așa e. Mereu te ofereai voluntar să pleci după jaf…
– Exact, părinte Rescuturme. Dar dacă acum, de când stăm în cetate, nu mai mergem după jaf… Eu ce să fac? N-am mai mers pe un drum prin pădure, n-am mai dormit sub cerul liber, n-am mai băut apă dintr-un râu de nu mai știu eu când. Nu mai pot, părinte, trebuie să plec puțin la drum. Măcar câteva zile.
– Te înțeleg, fiule, te înțeleg. Și unde ai vrea să mergi?
– Aș vrea să merg puțin pe Danubiu în jos.
– Să mergi pe apă?
– Da.
– Păi, cum o să mergi tu pe apă, Avizina?
– Ca zeul nostru, Rescuturme, ca zeul nostru.
– Avizina, dar asta nu se poate! Aia a fost o minune unică, nu o poți repeta tu, un simplu muritor.
– Vreau să încerc.
– Avizina, este inacceptabil! Este o blasfemie! Nu pot să-ți dau binecuvântarea pentru așa ceva!
– Am glumit, părinte.
– Ai glumit? Deci nu vrei să mergi pe Danubiu?
– Ba da, părinte, dar cu o barcă.
– O ce?
– O barcă, o construcție din lemn făcută special ca să alunece pe apă.
– Da? Și de unde ai tu barcă, Avizina?
– N-am barcă eu, dar are un prieten din Noviodonum.
– Ai un prieten în Noviodonum?
– Am mai mulți, dar unul dintre ei are barcă.
– Și unde vreți voi să mergeți cu barca, Avizina?
– În jos pe râu, să vedem colonia de cormorani, să mâncăm un borș de pește și să ne întoarcem.
– Cormorani? Unde sunt aceștia, Avizina?
– Nu știu, dar știe prietenul meu.
– Și cât durează călătoria asta a ta?
– Trei-patru zile, Rescuturme. Poate mai puțin, poate mai mult.
– Și nu-i periculos?
– Este, puțin, că Danubiul e vijelios, dar nu acolo, la colonia de cormorani, ci de-abia atunci când se varsă în marea cea mare.
– Ești binecuvântat, fiule. Dar am și eu o rugăminte.
– Orice, părinte.
– Când te întorci, căci sper să te întorci, să-mi aduci și mie niște cormorani din ăștia, dacă poți.
– Sigur că da, părinte, sigur că da. Dar la ce-ți trebuie?
– Asta încă nu pot să-ți spun.
– Bine, înțeleg. Îți aduc, părinte, oricâți. Cică sunt cu miile, așa că dacă iau și eu câțiva nici n-o să se observe. Altceva mai pot să-ți aduc?
– Orice o să crezi tu, Avizina, că ar fi bun pentru trib. Și încearcă, fiule, să înveți cât mai multe lucruri de acolo pe unde te duci, că poate ne folosesc.
– Așa am să fac, părinte.
Rescuturme se întoarse la vinul de împărtășanie, pentru a vedea, pahar cu pahar, dacă este ceea ce trebuie pentru creștinii daco-geți, iar Avizina își luă bocceaua cu hrană și cu ceva haine groase, pe care o lăsase la intrarea în templu, și se îndreptă furiș spre Danubiu. Nu avea nimic de ascuns, dar nici nu voia să se facă zarvă că pleacă de unul singur într-o călătorie.
După ce reuși să se strecoare nevăzut afară din cetate, Avizina merse o bună bucată de drum până să ajungă pe malul Danubiului. Acolo, lângă o salcie străveche, ce se apleca maiestuos deasupra fluviului, Avizina trebuia să-l întâlnească pe prietenul său din Noviodonum. Doar că fie Avizina venise prea devreme, fie prietenul lui întârzia, cert este că nici acesta și nici barca lui nu se aflau acolo. Avizina se așeză pe pământ și se sprijini de copacul imens. Puțin obosit de drum, daco-getul adormi destul de repede și începu să viseze.
Se făcea că el, Avizina, din tribul lui Rolouzis, născut în pădurile dese ale daco-geților, crescut în acele păduri și în munții mici dimprejur, devenise cel mai mare călător din neamul tracilor. Umblase prin toată lumea, fie ea ca o tavă, cum credea Tarbus, fie ea rotundă, cum credea Moskon și cum credea și el. Nu exista neam al oamenilor pe care Avizina să nu-l fi văzut, nu exista tărâm pe care să nu-l fi străbătut, nu exista limbă pe care să n-o vorbească.
Avizina, ajuns la bătrânețe, umbla din cetate în cetate și le povestea oamenilor ce a văzut, pe unde a umblat, cum a călătorit el pe pământ și pe apă, în spinarea animalelor sau pe jos. Era ascultat și respectat, iar din când în când lua cu el câte un scrib, care să-i noteze povestirile pe tabulae de lut.
„Eu, Avizina, din neamul daco-geților, din tribul marelui taraboste Rolouzis, am fost trimis de către ai mei să cunosc lumea. Dorința de cunoaștere a tribului meu este atât de mare, încât după călătoriile mele s-a hotărât ca în cetatea noastră să se înființeze o scola pentru călători. Acolo tinerii învață tot ce trebuie să știe despre o călătorie: ce haine să-și ia, cum să se încalțe, câți bani le trebuie și cum pot umbla cât mai în siguranță pe drumurile lumii cunoscute și necunoscute.“ Așa începea daco-getul povestirile sale, după care, în fiecare localitate, își descria cel puțin una sau două dintre întâmplările sale. Tocmai visa că povestește cum a călătorit pe niște animale imense, cu nasul foarte lung, ca acelea pe care le folosise Hanibal în armata sa, când simți zgomot și fu nevoit să deschidă ochii. Descoperi, atunci, că fusese prins într-o plasă subțire, în care mai mult se încurca pe măsură ce încerca să scape. La mică distanță, un alt daco-get se distra copios văzându-l pe Avizina cum se chinuie.
– Hei, viteazule, dar ce ai pățit?
– Diengis, tu ai făcut asta?
– Eu, Avizina. Dormeai atât de frumos încât am vrut să păstrez momentul. Doar că n-am reușit.
– Dă-mi drumul, Diengis.
– Imediat, voinicule.
– Dă-mi drumul acum, ca să nu mă enervez.
– Stai, mă, că glumeam și eu. Îți dau drumul imediat. Am doar o rugăminte: să nu spui nimănui că mergem să pescuim sturioni!
– Nu spun, dar de ce?
– Pentru că este ilegal.
– Atunci de ce pescuim?
– Ca să ne îmbogățim, Avizina, ca să ne îmbogățim.
– Și dacă ne prinde cineva că am pescuit sturioni?
– Ei, nu-i o problemă, că am un pergament care spune că i-am cumpărat de la piața de pește din Tomis.
– Și funcționează?
– În ultimii cincizeci de ani, de când avem pergamentul ăsta în familie, funcționează. Doar că nu trebuie să uităm să schimbăm data, să pară că peștele e proaspăt.
715 vizualizări
