Rolouzis stătea, gânditor, într-unul dintre separeurile de la terme. Nu-și făcea griji că va fi tulburat de restul tribului, pentru că nu era una dintre zilele în care daco-geții lui obișnuiau să se îmbăieze, dar, totuși, îi pusese de pază pe Moskon și pe Tarbus, ca să nu-l deranjeze vreun rătăcit. Își luase cu el un burduf de vin, din care-și turna câte puțin, să nu se amețească, și-l aștepta pe Rescuturme. De când o pățise, fiind spionat din cuptorul fierăriei, își lua măsuri sporite de precauție atunci când vorbea cu preotul, ca să nu mai apară cine știe ce interpretări ale vorbelor lor.
În timp ce tarabostele se gândea cum să-și formuleze problema cât mai bine, Rescuturme intră și el în sala plină de aburi. Ușor neatent și poate din cauză că podeaua era umedă, preotul se împiedică și căzu direct în bazinul plin cu apă fierbinte. În loc să izbucnească în râs, așa cum ar fi făcut, în mod normal, Rolouzis scăpă cupa de vin de uimire, înroșind apa în jurul său.
– Rescuturme, prietene, ce-i cu tine? Ce-i cu hainele astea negre? Unde ție roba preoțească?
– Ahh, prietene, voiam să-ți arăt noul meu costum de preot.
– Ăsta? Rochia asta neagră? Ăsta e noul tău costum?
– Da, mi l-au impus șefii.
– Șefii? Dar tu ai șefi, Rescuturme? Sau vrei să spui că zeul tău, al nostru, mă rog, te-a pus să te îmbraci așa urât?
– Nu, șefii. Am șefi, pământeni. Episcopi le zice. Mi-au trimis un pergament, recent. M-au felicitat că v-am creștinat, m-au confirmat în funcție și mi-au zis că așa trebuie să mă îmbrac zi de zi, ca să par mai umil. Că deja ne judecă lumea, cică, pentru bogății.
– Hai, mă, Rescuturme.. Astea-s haine? Arăți ca păsările alea enervante, care fac doar mizerii și scot sunetele alea ciudate, cra-cra…
– Asta e, n-am ce să fac. Dar duminica și de sărbători am voie să-mi fac de cap. Am și niște hăinuțe frumoase, tot model rochie, dar cu aur, diamante, fireturi, cu ce vreau eu. Aaaa, și coroană.
– Păi, atunci e bine. Dar te rog să nu mai umbli prin cetate așa, că sperii lumea. Ieși și tu doar duminica și de sărbători, să nu ne bagi în depresie. Acum scoate-ți porcăria aia și trage-te mai aproape, că avem de discutat.
Rescuturme își scoase rochia neagră și o aruncă afară din bazin, după care se apropie de taraboste și-și turnă și el o cupă cu vin.
– Spune, prietene, ce te frământă?
– Rescuturme, știi, m-am gândit mult la problema aia a noastră…
– Care, Rolouzis, că avem mai multe?
– Aia, știi tu…
– Nu, nu știu. dar după modul în care te-ai înroșit, cred că este vorba despre viitoarele noastre soții, despre femei.
– Da.
– Pă,i zici că te-ai gândit mult. Care e problema? Nu rămăsese că luăm unele, când găsim?
– Rescuturme, problema e foarte mare, să știi.
– Ei, na? De ce?
– Rescuturme, tu ai venit pe zidul cetății atunci când au fost pe aici ăia ai lui Ciobix?
– N-am fost, nu, că aveam treabă.
– Deci nu i-ai văzut tribul?
– Nu, nu l-am văzut decât pe el, când a venit cu clopotul.
– Pfff, Rescuturme, pff. Să știi că aveau cu ei și femei.
– Da? Și? Vrei să i le furi?
– Nu, prietene, nu. Dar m-au îngrijorat foarte tare.
– De ce, Rolouzis?
– Rescuturme, știi câte rochii aveau femeile alea pe ele? Și ce bani de aur aveau la gât?
– Așa, și?
– Păi, de unde să luăm noi, Rescuturme, atâtea rochii și atâția bani de aur? Cum ne mai căsătorim noi cu femei, Rescuturme, dacă toate poartă multe rochii și bani de aur la gât?
– Lasă, taraboste, nu-ți face griji! Am să explic foarte clar că în noua noastră credință doar preotul poartă rochii scumpe și aur la gât.
– Poți să faci tu asta pentru noi, Rescuturme?
– Sigur, Rolouzis, dar cu o condiție.
– Orice! Spune.
– Să-mi plătească tribul rochiile…
