Dintre toți fiii lui Rolouzis, Tarbus și Moskon erau cei mai activi, cei mai prezenți în viața tribului. Dar Rolouzis mai avea un fiu, pe Daizus. Daizus crescuse mai mult în preajma lui Rescuturme decât a tatălui său și învățase de mic să citească și să scrie, prinzând rapid drag de pergamentele preotului. Atât de mult iubea Daizus să citească și să cunoască lucruri noi, încât la vârsta de zece ani, cu binecuvântarea lui Rescuturme, ducând în spinare o bocceluță cu ceva hrană și, la brâu, o pungă de piele doldora cu monede, părăsise tribul pentru a călători în întreaga lume și a se îmbuiba cu cunoștințe. Nu-i spusese asta nici lui Rescuturme și nici, cu atât mai puțin, lui Rolouzis, dar visul său era să ajungă la Roma, să învețe ce se putea învăța acolo, după care să ajungă la Siracusa, locul nașterii idolului său, Arhimede. Într-o vreme în care, influențați de marele exilat cu nasul mare, Publius Ovidius, toți tinerii daco-geți care știau ceva carte își doreau să fie devină poeți, Daizus voia, în secret, să ajungă inginer. Mimase talentul poetic, între vârsta de 5 ani și cea de 10 ani, scrisese câteva zeci de poezii și șapte piese de teatru, dar nu făcuse asta decât pentru a-i convinge pe Rolouzis și pe Rescuturme să-l lase să plece spre Roma. Și, de acolo, spre Siracusa, unde spera să fie pătruns de aceeași inspirație inginerească divină pe care o avusese, toată viața lui, marele Arhimede.
Rolouzis aproape că-și uitase fiul. Trecuse multă vreme de când acesta plecase și, credea tarabostele, nu prea avusese șanse adevărate să răzbată drumul lung până la Roma. Un copilași de doar 10 ani, singur, aproape abandonat pe drumurile Daciei. Ce putea el să facă, cum putea supraviețui? Iar Rolouzis nici nu putuse, atunci, să pună pe cineva din trib să vegheze cu discreție, din umbră, asupra micului Daizus. Toți membrii tribului erau ocupați, în acea perioadă a anului, când alesese Daizus să plece, cu furatul recoltei de grâu a romanilor. Vreo doi dintre daco-geți se oferiseră voluntari, dar Rolouzis nu acceptase. Tribul avea întâietate în fața familiei. Tot ce putuse face fusese să-i ofere ofrande bogate lui Zamolxes și să-l roage să vegheze asupra fiului său.
Daizus nu suferise. Plânsese puțin atunci când părăsise bordeiele tribului, dar de cum ieșise în drumul carelor se ștersese rapid la ochi și o luase la fugă spre cetatea Dinogeția. Acolo îl aștepta Marcus Tullius Tarquinius, un tânăr senator roman care, aflat în vizită pe la fortificațiile romane din Dacia, îl descoperise pe talentatul Daizus și hotărâse să-l ia cu el la Roma și să-l ajute în încercarea sa de a deveni cel mai important intelectual al daco-geților. În timp ce Rolouzis se perpelea în bordeiul său, noapte de noapte, cu gândul că Daizus poate fi mâncat oricând de lupi sau de urși, fiul său petrecea de minune în carul senatorului Tarquinius, învățând limba greacă și dând iama în mica bibliotecă fără de care binefăcătorul său nu pleca la drum.
– Ca faci, tată? Pare că-ți merge bine, ai cucerit Troesmis, ești un taraboste respectat…
Rolouzis tresări puternic. Crezu, mai întâi, că are auzenii. Dar nu avea. În fața lui stătea un bărbat înalt, bine legat, cu părul curgându-i îngrijit pe umeri. Să tot fi avut 27-28 de ani. Cam atât ar fi avut și Daizus, cel mai probabil, dacă nu l-ar fi sfâșiat lupii prin munți.
– Ce-i, tată, nu mă mai recunoști?
– Cine ești? Cum să te recunosc? Cine ești tu?
– Sunt eu, tată, Daizus, fiul tău…
– Ei, na? Tu ești Daizus? Nu te-au mâncat lupii?
– Nu.
– Nici urșii?
– Nici, tată, nici urșii.
– Fiule! Daizus! Vino la tatăl tău, să te îmbrățișez! Ce dor mi-era de tine, fiule! Credeam că n-am să te mai văd niciodată. Ia spune, cu ce treabă pe aici? Stai mai multă vreme, sau ești doar în trecere?
– De ce întrebi, tată?
– Păi, acum câțiva ani a apărut fiul tarabostelui de la Capidava. Și el venea tot de la Roma. Dar n-a stat mult. Vreo câteva luni, nu mai mult. A ținut-o tot într-o sărbătoare, după care s-a întors, că cică trebuia să aibă grijă de un moșier bogat. Mă rog, n-am înțeles prea bine.
– Tată, eu am venit să stau, să schimb în bine viața daco-geților, să folosesc tot ceea ce am învățat pentru ca poporul meu să trăiască mai bine. Spune-mi, care-s urgențele, cu ce vrei să încep?
– Fiule, știi să faci vin din ăla îndulcit, cum fac romanii? Că noi încercăm degeaba, că nu ne iese. N-am mai băut de când au fugit de aici, lașii…
Porumbul s-a cultivat prima oara in secolul XVII in Tara Romaneasca.