Era miercuri și, conform programului anunțat de Rescuturme, nu se ținea slujbă la fostul templu al lui Apollo, actualmente Casa Domnului Nostru Iisus Hristos. Slujbă se ținea doar duminica, deocamdată. Rescuturme explicase că, pe măsură ce daco-geții urmau să se familiarizeze cu noua religie, slujbele vor deveni mai dese. Dar, deocamdată, nu era cazul. O slujbă, duminica, urmată de o scurtă predică, era de ajuns. În restul timpului, preotul lucra la ritualuri, ca să le adapteze daco-geților, și tălmăcea din învățătura sfântă pe înțelesul poporului său. Era o muncă de durată, dar timpul nu-i lipsea lui Rescuturme. Îi lipsea, însă, un ajutor. Sau mai multe ajutoare. Începuse să anunțe, discret, în cadrul tribului, că cel sau cei care vor dori să i se alăture, să muncească la templu împreună cu el, ar avea numai de câștigat. Acum aștepta doritori, deși știa că va fi o așteptare lungă.
Sau nu? În fața templului/casei domnului nostru Iisus Hristos se auzea zgomot de voci. Rescuturme, curios, deschise ușile cel mari, pentru că pierduse cheia de la ușile mai mici și mai ușor de deschis. Spre surprinderea lui, în piațeta largă din fața ușilor se aflau vreo șapte-opt daco-geți, care vorbeau agitați între ei.
– Bună ziua, fiii mei!
Luați prin surprindere, bărbații strânși în piațetă își întrerupseră discuțiile și părură cam fâstâciți. Vreo doi-trei, pe care Rescuturme îi știa mai rușinoși, roșiră.
– Ce faceți, vitejii mei? Soarele a răsărit de multă vreme. De ce nu sunteți la tavernă?
– Ăăă, Rescuturme, își luă inima-n dinți un curajos, am vrea să vorbim puțin cu tine.
– Despre ce, Tiatitis? Vreți să lucrați cu mine în casa domnului?
– Ce să facem? Să lucrăm? Asta înseamnă, așa, ca și cum am munci?
– Oarecum, Tiatitis, oarecum.
– Aaa, păi nu, Rescturme, sigur nu vrem să lucrăm. Cel puțin deocamdată nu vrem. Dar dacă ai de lucru pe aici, dacă ai nevoie de o mână de ajutor, o să vorbim și cu restul și o să vedem cum facem să te ajutăm. E în regulă?
– Mă rog. Credeam că ați auzit că sunt în căutare de ajutoare și ați venit să vă oferiți. Dar, dacă nu-i asta, Tiatitis, atunci ce vreți să vorbim?
– Preotule, am putea intra? Să stăm în templu sau cum îi zici tu, să vorbim pe îndelete, între noi.
– Sigur, Tiatitis, poftiți. Și să închideți ușile, care intrați ultimii, că e mai răcoare cu ușile închise.
Când toți cei șapte-opt daco-geți (nu reușea să-i numere bine, pentru că se tot foiau) intrară, Rescuturme se așeză pe un jilț și îi îndemnă și pe ceilalți să se așeze. Acum, că nu se mai mișcau, văzu că nu erau șapte-opt, ci fix opt.
– Așa, dragul meu Tiatitis, acum putem să vorbim în liniște. Ce vă aduce la mine, dacă nu dorința de muncă?
– Rescuturme, nu știu cum să-ți spun, dar cred că cel mai bine este să trecem direct la subiect.
– Da, așa este cel mai bine.
– Păi, Rescuturme, am auzit că pe religia asta nouă, a noastră, o să trebuiască să ne căsătorim.
– Aaah, bețivanul ăla de Rolouzis, cât de tare mă enervează! Nu poți să-i spui un secret că imediat află tot tribul…
– Stai, stai, preotule, că tarabostele n-a spus nimic. nici când l-am întrebat n-a vrut să ne spună…
– Atunci de unde ați auzit de căsătorii?
– De la mine, Rescuturme, de la mine. Eu le-am spus, se ridică, timid, un daco-get pipernicit.
– Dadazi?
– Da, preotule, eu sunt.
– Dadazi, dar de unde știi tu de căsătorii?
– Păi, îmi e cam rușine să spun…
– Să nu-ți fie, fiule, să nu-ți fie. Spune-mi, te rog!
– Rescuturme, în seara aia, când ai venit tu la Rolouzis în atelier, să vorbiți…
– Așa…
– Ei, eu adormisem în cuptorul de fierărie al lui Rolouzis.
– Dormeai în cuptor?
– Da.
– De ce?
– Păi, m-am strecurat înăuntru înainte să vină ăia doi blonzi.
– Dar ce căutai în atelierul tarabostelui?
– Am vrut să văd dacă Rolouzis nu și-a tras la el în atelier niște vin mai bun decât avem noi la tavernă.
– Și? Și-a tras?
– Nu, e la fel. E din ăla bun, care merge ușor. Bei, bei și bei, până când te ia somnul. După care te trezești și bei iar.
– Și tu, Dadazi?
– Ei, eu am băut, m-a luat somnul și când m-am trezit și am vrut să beau iar am văzut că erai și tu acolo și vorbeai cu Rolouzis.
– Și ce ai auzit?
– Nu prea multe, că ai plecat repede. Am auzit doar ceva cu căsătoriile, că o să trebuiască să ne căsătorim toți, că asta ne cere zeul.
– Atât ai auzit? Nimic altceva?
– Atât.
– Și vi se pare suficient, băieți? Adică a auzit ăsta mic, mahmur, ceva, nici aia nu se știe cât de clar, că era în cuptor, iar voi veniți să-mi cereți socoteală? Tiatitis, te știu mai impulsiv, mai nestăpânit, dar parcă e mult și pentru tine. De ce nu aveți răbdare? Știți că vă spun totul, la momentul potrivit.
– Dar nu despre asta este vorba, Rescuturme, se revoltă Tiatitis. Să știi că noi suntem alături de tine, te susținem pe tine și îl susținem și pe zeul nostru cel nou.
– Serios? Cum ne susțineți voi?
– Noi, cei care suntem aici, vrem să fim primii care se căsătoresc, Rescuturme!
– Vreți să vă căsătoriți, Tiatitis?
– Da.
– Dar știți voi ce este aceea căsătoria?
– Da, știm.
– Ia spune-mi și mie ce este aceea căsătoria.
– Căsătoria, preotule, este atunci când doi oameni care se iubesc își unesc destinele, la bine și la rău, până când moartea îi va despărți.
– Bravo, Tiatitis, bravo. Așa este, asta înseamnă căsătoria. Dar nu numai asta. Uite, încă nu am terminat de tradus toată partea despre căsătorie, dar pot să vă spun că la o căsătorie, la o nuntă, cum i se mai spune, se ține o slujbă specială, la care participă rudele celor doi, prietenii și, foarte important, nașii, care sunt părinții spirituali ai căsătoriților. După ce se termină slujba, se organizează o petrecere mare, cu foarte multă lume, unde cei care participă oferă daruri căsătoriților. După aia se mănâncă, se bea și toată lumea se simte bine, iar petrecerea durează atâta vreme cât există mâncare și băutură. E foarte frumos, din câte am înțeles.
– Da, da, urlară daco-geții strânși în templu. Da, vrem să ne căsătorim, vrem să ne căsătorim!
– Foarte bine, fiii mei, mă bucur foarte mult. Uite, vă trec pe toți opt pe listă și, când vom fi în stare să organizăm căsătorii, voi veți fi primii opt căsătoriți. E bine așa?
– Nu, spuse Tiatitis. Nu este bine.
– De ce?
– Nu vrem să mai așteptăm. Vrem să ne căsătorim cât mai repede. Acum, dacă se poate!
– Acum nu se poate, Tiatitis. Trebui să vă găsiți jumătățile. E nevoie de ceva timp pentru asta, trebuie să vedem de unde le putem lua…
– Păi da, deci nu-i problemă, poți să ne căsătorești acum.
– Acum? Dacă aduceți aici persoanele iubite, atunci vă căsătoresc.
– Sunt aici.
– Cine?
– Persoanele iubite!
– Tiatitis, ai băut? Îți bați joc de preotul tău?
– Nu, Rescuturme, deloc!
– Păi, aici sunteți doar voi, opt bărbați daco-geți.
– Da. Căsătorește-ne! Pe mine cu Dourpokis, pe Komozoi cu Thiamarkos, pe Vezina cu Comosicus și pe Dadazis cu…
Dar Dadazi dispăruse, fără să observe nimeni. Și nu plecase singur.
Pe zidul Troesmisului, Cothelas îl ținea în brațe pe Dadazi, astfel încât acesta să poată privi și el în depărtare, înspre Danubiu.
– Vezi, Dadazi, vezi?
– Da, Cothelas, văd, răspunse micuțul, cu ochii în lacrimi.
– Este exact așa cum ți-am promis. Este cel mai frumos curcubeu din viața noastră, Dadazi…