Luna octombrie bate, anul acesta, orice record. Festivaluri cît cuprinde, și mai mari, și mai mici. Săptămîna care începe, unul la Sibiu, Poets in Transylvania, 11-13 octombrie 2023, powered by Muzeul ASTRA & revista Transilvania. FILIT, Iași, 18-23 octombrie, powered by MNLR Iași și Primărie (am respectat englezismul sibian) și, the last but not the least, FILTm, Timișoara, 25-28 octombrie, să fie masa bogată. Cred că, pentru cunoscători, nici nu are rost să spun că, între timp, a mai fost unul mic, dar vesel, la Tulcea și unul mai încoțopenit la Bistrița. Iar la mijlocul lui septembrie, Festivalul Internațional de Poezie de la București. Ai zice că sîntem o țară de festivaluri, lucru care întărește convingerea publicului că se scrie prea mult la noi, că se scrie mai mult decît se citește și că (după unii) nu sîntem decît o nație de veleitari, incapabili să îi egaleze pe clasici. Marii clasici.
Dincolo de astfel de păreri care aparțin unui grup majoritar – da’ ce spun eu majoritar?, imens, din populația României, de cam 98% –, rămîn pe piață cam 200.000 de cititori, dintre care jumătate citesc, se pare, literatură română. E foarte-foarte puțin, nu e bine, dar se putea și mai rău. Întotdeauna la noi în țară se poate și mai rău. Ceea ce însă nu vede caracuda înăcrită e că publicul vine la lansări (și au fost o droaie anul ăsta), ba, ciudat, mai și cumpără volumele. A apus epoca autorului care-și cumpăra tirajul să împartă capodopera unchilor, mătușilor și sertarelor revistelor literare. Dacă e cineva amator de statistici, cred că, tot anul acesta, vom avea cam 100 de cărți românești noi, lucru care nu s-a mai întîmplat din comunism. Da, se publicau mai multe, dar era cu plan: atîtea cu reportaje, atîtea cu tineret, mîndia țării, atîtea cu activistul / doctorul / inginerul / profesorul cel bun care se sacrifica pentru țară. Pe cei care oftează după vremurile de glorie (cînd se făceau bani frumoși, iar cu un volum îți cumpărai un apartament) i-aș invita să-mi zică niscaiva titluri. Nu alea care alunecau cu greu pe gîtlejul cenzurii, ci celelalte. Mai știe cineva de ele? Hm, nu. La apel, pentru deceniul nouă (1981-1990), nu cred să putem reține mai mult de 30 de cărți. Cu indulgență.
Așa că faptul ăsta, că editurile investesc în literatura română, ar trebui să ne bucure. Că nu ne, asta-i altă poveste și o vom lămuri pe îndelete altă dată. Dar, pe bune, sînt deja pe piață vreo zece-douăsprezece edituri mari, măricele și mai mici care au deja o secțiune de literatură română. În urmă cu 10-15 ani, aveam una singură. Nu spui care, se știe. Asta înseamnă că se și cumpără, că altfel ar da faliment. Și cred că și de aici vin și festivalurile. E un soi de entuziasm, o clocoteală, cam ca acu’ vreo 200 de ani, cînd un nebun a țipat în piață: „Scrieți, băieți, numai scrieți!“. Ei bine, îndemnul ăsta n-a prea făcut purici în țările române.
Însă nu aici e misterul, cum putem plasa atîtea volume la atît de puțini cititori? Ci misterul e cum de vine atîta lume la teatru, la care, oricum, biletul costă mai mult, da’ nu e omor la cărți. Fusei, nu demult, la premiera piesei din reclama de mai jos, Repetiție pentru o lume mai bună. Sala mare a Naționalului. Lume – puzderie. Păi, mi-am socotit în gînd, dacă fiecare spectator ar cumpăra romanul lui Mihai Radu, autorul ar epuiza într-o oră un întreg tiraj. Și gîndiți-vă că spectacolul urma să se joace cu casa închisă luni de-a rîndul. Pentru mine, ăsta e cu adevărat un mister. De ce e România altfel. Adică de ce nu citește, nu merge la film (la film, auzi dumneata!), în schimb e ciopor la teatru. Nu glumesc. Și nu numai în București. Toate teatrele duduie, pînă și alea din afara primăriilor și consiliilor județene. Ai zice că România e țara teatrului, că se mănîncă regie, scenografie și regizori pe pîine. Și mă întreb: oare publicul de teatru nu știe să citească? E, hotărît lucru, un mister de nepătruns.
Și așa revin la festivalurile literare. Cine știe? Poate că acum crește un public nou, care, cu cartea și cu semnul de carte în mînă, va îngenunchea publicul de teatru în luptă dreaptă. Sau – de ce nu? – poate se iubesc și se iau. Și dublăm tirajele, spectacolele. Și îi mai domesticim pe politicienii din cultură, că tare sînt sălbatici.
Ah, era să uit. MNLR (București) a deschis un curs de „creative writing“. Nu vă speriați, nu sîntem nici eu, nici Marius Chivu. Dar îl știu pe un condeier descheiat la cămașă și o gingașă școală de la Cluj care vor da ochii peste cap, cum se și cuvine la persoane atît de sensibiloase.
Doua motive de ce teatru si nu carte romaneasca. Primul suna asa de urat si de comercial: n-aveti marketing. Un marketing colectiv, facut de iuniune, ca orgoliile sunt puternice. Dar la iuniune… csf ncsf. Teatrul are in spate zeci de ani de marketing radio(fonic), cinema si tv (cu… poezele – scuze! – de ziua lenei codoi si toarshului, 23 aug etc.). E o notorietate transmisa generatiei actuale de teatre. Al doilea suna si mai urat: e mai comod la teatru, nici macar nu trebuie sa citesti.
Pentru ca o mare speranta nationala, precum ” Voinicul cel cu cartea in mana nascut”- Ispirescu P., e de mult plecat in UK, unde-a ajuns bogat – el stie cum, noi nu ( Marea Ursitoare prognozase din start chestia) si de cartea romaneasca nici ca-i mai pasa! Shame of him!