Nu, nu se citește Dimaș. Dacă eram în Franța, aș fi fost acuzat că am încurcat literele, dimache vs. dimanche. Lucrurile sînt mult mai simple: la Școala 175, de pe Grivița, exista o proaspătă tradiție a valorii. Dimache era, urma să fie proful nostru de matematică dintr-a șaptea și a opta. Ca să izbîndim la liceu. Dar eu habar n-aveam. Știu că îmi plăceau literatura și diriginta, Cornelia Manolescu. Diriginta asta a noastră a rămas, cred, în amintirea tuturor. Spun asta deși ne bătea la palmă de ne căpăcea, pe cînd spunea, cu glasul înecat de emoție: „Tu nu ești în mințile tele, copile?”. E ciudat ca un profesor care te-a căpăcit să îți rămână în minte cu atîta lumină. Poate pentru că simți cînd ești bătut de-al dracu’, pe nedrept, și poate că simți, vezi, intuiești că ăl de te bate nu dă cu convingere. Lucrurile sînt complicate. Tot ce pot să spun, după 55 de ani, e că doamna Manolescu nu a făcut oameni din noi cu bătaia, ci cu inima. De ce dădea cu linia la palmă? Îndrăznesc să spun, dacă aș fi cunoscut pedagogie și istoria mentalităților, că așa o învățase lumea, societatea că trebuie să procedeze. Nu am văzut-o niciodată dînd cu furie, cu istericale. Dar nici dînd cu milă. Ca om care a văzut multe la viața lui, îndrăznesc să spun că modelul social pe mulți i-a nenorocit. Nu mă pot împiedica să repet, a cîta oară, că „oamenii de știință” spuneau pe vremea aia o groază de tîmpenii. Copil fiind, am suferit de sete la masă cum nu cred să se fi chinuit vreun martir pe cruce. Dar asta-i altă poveste. Doamna Manolescu era convinsă că unde dă ea crește și, dacă ar fi prins vremurile de acum, sigur vă spun că n-ar fi folosit niciodată rigla în trei muchii. Pentru că, după 50 de ani, nu am întîlnit nici unul dintre foștii ei elevi care să se fi plîns, măcar o dată, de violență.
Dar nu despre diriginta mea am să vorbesc, ci despre planurile ei de a ne face să reușim la examenul de liceu. Marea spaimă a tuturor era la matematică. Iar prin școală se zvonea, da’ ce zic eu zvon, era o certitudine că un singur profesor ne-ar fi putut asigura trecerea prin furcile caudine ale ecuațiilor. Profesorul Dimache. La momentul de care vorbesc, eroul nostru se apropia de 60 de ani. Avea părul alb și nasul ca o pătlăgică, era sever și orice ghiolban știa că el știe. Așa a ajuns Dimache la clasa noastră. Eram căcați pe noi de emoție pentru că, nu rîdeți, elevii știu dinainte cine, ce și cum e. Dimache a intrat în clasă, ne-am ridicat plini de respect. Ne-a privit. Nu avea ochi pentru fete, numai pentru băieți. S-a așezat la catedră, ne-a întrebat de nume. Cutare, aha, cutare, îhî. Apoi a închis catalogul și s-a uitat la noi (băieții):
– Mîine, toți băieții vin la ore tunși zero.
Dumnezeule, aveam 13 ani, iar anul era 1967. Auzisem de Beatles, de hippie, ceva vag, desigur. Cum să rămîi fără păr în fața fetelor? Mai bine rămîneai în pielea goală. Uite-așa mi s-a șters plăcerea matematică. Fără Dimache, cine știe, aș fi ajuns un mare matematician. Dar nici așa nu e rău. Mulțumesc, domnule, că m-ai îndepărtat de o carieră cu siguranță greșită!
