Strămutarea ICR seamănă ca o picătură de vomă cu aceea a unei biserici plimbate de Ceauşescu, pe rulmenţi, după blocuri. S-au amestecat zilele astea papioane, mărturii tremurate şi voci indignate, MRU cu badigarji, pipa şi Stamate (ba nu, e tînărul Paleolog). A ieşit la rampă H.-R. Patapievici. S-a expus Tania Radu. A grăit managerul Valentin Săndulescu. Au sărit directorii de peste mări şi ţări să-şi apere corăbioara.
În concertul indignaţilor, însă, lipseşte cu desăvîrşire o voce de primă mărime, omul cu metafora politică ucigătoare, propagandistul en titre, Mircea Mihăieş. Deşi activitatea propagandistică duduie, deşi ţinta-vacă rămîne, în continuare, poporul de „asistaţi“ şi deviaţioniştii de stînga, vicepreşedintele ICR nu scoate o vorbă în apărarea propriei instituţii. Nimeni nu-l mai vede, nimeni nu-l mai aude. Mihăieş a rămas abonat la politichia de mărgăritar, iar cititorii Evz pot fi siguri că: „Ultimele alegeri au arătat că jumătate dintre români nu dau doi bani pe propria soartă. S-au bulucit în strunga roşie a neo-bolşevismului, conduşi de ura demagogilor ahtiaţi de putere, care le-au promis bunăstare eternă, bani fără muncă şi, mai ales, «linişte»“.
Ce se întîmplă între uşa casei şi poarta instituţiei cu omul Mircea Mihăieş, un fermecător causeur, o minte deschisă şi cu un umor debordant, va rămîne, probabil, un mister de nepătruns. Gurile rele zic că afacerile europene risipite prin Timişoara cer un răgaz de gîndire şi o proptea mai solidă decît se întrevede. Asta consumă timp, nu glumă!
