Ai trecut cu bacul de la Călăraşi la Ostrov, gata, eşti în sudul Dobrogei, despre care mulţi cred că e Sahara României. Inexact. În părţile ei de nord şi de sud, provincia e foarte păduroasă, nu chiar ca Maramureşul, dar orişicît. Pitulată prin pădurile astea e şi peştera Sfîntului Andrei, creştinătorul românilor, spune-se.
După satul Băneasa se face un drum la dreapta, ce te bagă-n miez de codru des, unde e popor ales. Adică ţigănci, care cerşesc în parcarea mînăstirii: „Daţi-mi un ban, domnu’, să am lapte-n ţîţe pentru ăsta micu’!“. Frumos spus, poetic, cred că unul dintre călugări e copywriter in spe. Intri pe alee, laşi biserica-n stînga, ajungi la peşteră. Lucru curat, frumos, isteţ: are uşă solidă, ferecată-n stîncă, pe care scrie clar ce-i înăuntru („Peştera Sf. Apostol Andrei“), are luminator, icoane faine, plus încă ceva: fisuri în stînca de calcar. Acolo bagă românii bileţele cu rugăciuni, deşi-n avizier scrie clar să nu bage. „Dă Duamne să nu mai bea tati“, scrie pe unul. Am mai citit două: „Să moară steaoa şi gigi“; „I love Lÿlÿ“. Credinţă mare.
Per total, locul e bine gospodărit, se vede că aici s-au băgat bani serioşi. Intru-n biserică şi-l văd pe arhiepiscopul Teodosie Tomitanul, pictat pe perete, pe post de ctitor. Totul se explică.
11 vizualizări
