Știați că există INCFC (Institutul Național de Cercetare și Formare în Cultură)? Nu știați. Nici eu. Cu ce se ocupă această instituție? Păi, cu ce scrie în titlu. Dar de ce ne-am adus aminte de ea taman acum? Aici va trebui să ne scărpinăm nițel în cap și s-o luăm de la Adam și Eva, adică de la COVID19. Pentru că, așa cum am mai zis-o, n-aș fi aflat că există cineva în țara asta, plătit să afle și să noteze despre mine dacă (mai) trăiesc și din ce (mai) trăiesc. Ei, cu mine ar fi mai ușor, că sînt gură bogată. Dar există zeci, sute, mii de trupe și trupuri de artiști lăsați de izbeliște zilele astea, condamnați (da, și nu consemnați) să stea acasă. Asta e clar. Doar că, oricît ar părea de ciudat, chiar și acasă omul trebuie să aprinză lumina și să se hrănească. Pe toți acești amărășteni ar fi trebuit să-i ia cineva în evidență, că și ei sînt ai noștri.
Dar ce să vezi? Acum, la ceas de cumpănă, constatăm că nu există nici o evidență, iar artiștii sînt fiii ploii. Nu știu dacă această instituție e una plătită sau benevolă, dacă are atribuții sau doar bune intenții, însă rezultatul ăsta e.
Nu e nevoie să explic. Arta independentă înflorește atunci cînd publicul poate plăti un spectacol, chit că e teatral, muzical, literar sau plastic. Există și un public potențial, care se activează în vremuri bune. Cum vine criza, primul ban retras în buzunar e cel de la disatracții. Corect. Doar că aproape toată civilizația actuală e bazată de „distracție“, pe „servicii“. Jumătate din economia României (mult mai slab decît restul lumii) e pe „entertainment“. De cînd a sosit vioiul virus pe meleagurile noastre, jumătate din economie a paralizat. Drept urmare, Turismul, IT-ul, avocații, imobiliarele, dar și băgătorii de seamă s-au dus întins la stat, să ceară ajutor. Ba aflu că și presa (care presă?). Numai fiii ploii nu și-au găsit adăpost. Ei nu sînt ai nimănui. Ah, cum ai nimănui? Dar nu există o organizație profesională a traducătorilor și a scriitorilor? Una care se îngrijește, mai ales prin titulatură și prin membri, de soarta acestei minorități năpăstuite? Ba da. Dar…
Dar, de trei săptămîni, cînd a izbucnit pandemia, Uniunea Scriitorilor tace. E preocupată de lucruri ami puțin mundane (după cum putem constata accesîndu-le saitul): „Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2019“, „Rezultate validări 2019“ și „Jurii ale Uniunii Scriitorilor din România în anul 2020“. Nici un cuvînt de îmbărbătare. Nici un proiect guvernamental. Nici o intervenție la Ministerul Culturii ori măcar la cel al Finanțelor. Măi, să fie! De ce? Din cîte știu, în USR există vreo mie de traducători, iar jumătate dintre ei și-au pierdut contractele. Dar oare scriitori în stare de faliment, nu?
Nu. Abia studiind „acționariatul“ intituției ne prindem că 85% dintre membri sînt, deja, la adăpost. Au pensii și indemnizații. Cu alte cuvinte, USR e o instituție cu o medie de vîrstă peste 60 de ani. Să ne trăiască!
1.608 vizualizări
