Ce să vă spun? Să vă spun “bine aţi venit pe insula Iwo Jima”? Bine aţi venit, rău aţi nimerit. În caz că n-aţi aflat, războiul mondial a mers cam prost pentru japonezi: imperialiştii yamkei i-au făcut terci prin tot Pacificul, flota de apărare a insulei navighează acum pe Apa Sîmbetei, trupele suplimentare vor face joncţiunea cu garnizoana actuală direct în Nirvana…dar, hei, nu fiţi depresivi, am şi o veste bună: vin americanii!
Bag seama că experienţa de văcar în Vestul Salbatic i-a fost de mare folos lui Clint Eastwood: în 2006, omul mulgea liniştit Războiul Mondial 2.0 la două mîini. Una yankee, să se umfle pieptul de mîndrie patriotică (Flags of our fathers) şi una japoneză, sa moară de nervi toţi ţărănoii din Arkansas (un soi de Băicoi, da’ cu accent sudist), supăraţi nevoie mare că au dat banii pe un film american în care nu vorbea nici naiba limba americană. Da, Letters from Iwo Jima o ţine cap-coadă numai în hiragana şi bine face: în definitiv, asta e povestea de la celalat capăt al puştii, trăită (şi murită într-o veselie) de japonezi. Nu poate fi spusă ca lumea decît în japoneză, de către actori japonezi.
La prima vedere, filmul pare pur şi simplu cronica unei morţi anunţate. Istoria o spune de la obraz: 100.000 de yankei înarmaţi pînă-n dinţi contra a 20.000 de orezari rupţi în fund, ghici ciupercă măcel ce-i? Foarte bine, pentru că tragedia anunţată din start are farmecul ei aparte cînd e spusă cum trebuie. Îţi fixezi privirea pe cosmopolitul comandant al garnizoanei (gen. Tadamichi Kuribayashi – jucat excelent de Ken Watanabe), treci uşor la amărîtul soldat Saigo (Kazunari Ninomiya), te întrebi ce prag de demenţă bushido mai atinge locotenentul Ito (Shidou Nakamura), te întristezi de soarta vitregă a fostului campion olimpic Baron Nishi (Tsuyoshi Ihara) şi te întrebi pînă aproape de final care o fi agenda secretă a misteriosului Shimizu (Ryo Kase). O fi securist imperial sau nu?
Povestea jonglează cu soarta fiecăruia dintre personaje, se retrage fugar în amintiri despre viaţa liniştită de acasă, revine brusc între două explozii şi un urlet de agonie, fuge prin tunelul defensiv şi se opreste – preţ de cîteva clipe – asupra unei sclipiri de umanitate în oceanul de dezumanizare creat de armată în general şi de lupta curentă în special. Recunosc sincer, moş Eastwood a ştiut să-şi facă numărul: nici unul dintre eroi nu rămîne personajul colectiv, fără chip şi fără personalitate, temut şi mai mult intuit decît văzut în Flags of our fathers. Sub ochiul camerei, fiecare capătă formă şi substanţă, devine un om amărît, cu speranţele, principiile, bucuriile şi necazurile lui. După care, bang! bang!, e mort. Ne pare rău, da’ nu ies tragedii mişto cu supravieţuitori.
Am ajuns la final şi cred că, după vizionare, s-ar putea să vă dea tîrcoale întrebarea: care-i mai bun, Letters from Iwo Jima sau Flags of our fathers? Practic şi foarte subiectiv, Letters… e un film care-şi merita pe deplin alea două ore şi ceva, în timp ce Flags… e un film idiot despre cît de naşpa e să fii considerat erou de o naţie întreagă. Sigur, n-ajunge să fie “as gay as Twilight”. Da’ nici nu se opreşte prea departe.
Letters from Iwo Jima (2006) R: Clint Eastwood. Cu: Ken Watanabe, Kazunari Ninomiya, Tsuyoshi Ihara. Nota IMDB: 8.0. Pe Pro Cinema, ora 22.00
