Naivitatea m-a scăpat din tot soiul de încurcături. Poate și refuzul meu de a crede că sînt o persoană importantă. De fiecare dată cînd mi s-au făcut temenele sau cînd am primit onoruri necuvenite, după ce inima mea s-a scăldat în baia trandafirie a încîntării, a venit și dușul rece. Stai, că nu e ceva curat. Asta mi s-a întîmplat mai demult, căci, altfel, aș fi fost și azi unul dintre fraierii care au înghițiț cîrligul cu rîmă cu tot. Păi, cum a fot în trecut? Simplu. De-abia instalat ca redactor la Cartea Românească, m-am trezit cu un autor refuzat de comuniștii cei răi. Și „domnu’ Iaru-n sus, și domnu’ Iaru-n jos“, de nu mă mai puteam mișca în încăpere de propriul ego. M-am apucat să citesc. O porcărie. Cînd vine autorul, îi spun cu sinceritate și naivitate ce cred despre opera respectivă. Ei, pînă aici mi-a fost. În clipa aia aflu adevărul golgoluț despre mine. Asta a fost prima și cea mai bună lecție.
A doua a fost mai complicată și încă și azi mă întreb cum am ieșit din bucluc, pentru că partida s-a jucat la niveluri mult mai înalte.
În 1995, în toamnă, am fost invitat la un festival de poezie în Serbia, la Belgrad. Era război, lucrurile erau încurcate, acuzațiile curgeau din toate părțile, iar noi, românii, precum ne știți, țineam partea sîrbilor. Gazdele s-au achitat admirabil de toate îndatoririle, lecturile publice aveau parte de un public formidabil, nici nu simțeai cum trece timpul. Poate pentru că, dacă nu știați, băutura curgea în valuri.
Bunul prieten Adam Puslojic îmi făcea toate voile. Umblam pe trei cărări (la propriu, nu la figurat) și nici nu simțeam că e război, că mor oamenii la cîțiva kilometri mai departe. Firește, seara, după ce terminam treaba, stăteam la discuții pe toate temele, iar Adam traducea neobosit. Că voiam, că nu voiam, războiul revenea fantomatic, dar de neoprit, în toate întîlnirile. Pe vremea aia, eroul sîrbilor era Radovan Karadzic, care era deja urmărit internațional și suscita polemici violente.
Am zis, într-o doară:
– Măi, eu aș vrea să-l cunosc pe omul ăsta, poate să-i iau un interviu.
Să fie clar, era o curiozitate pur jurnalistică. Imediat, un curent electric a străbătut adunarea. Brusc, cîțiva amici au venit în preajma mea și m-au condus într-un loc mai ferit.
– Ai vrea să-l cunoști?
– Da, dom’le, de ce nu?
A doua zi, dimineață, Adam vine la mine, misterios, și-mi zice:
– Am putea aranja o întrevedere cu el. El… Radovan.
În clipa aia m-am trezit. Stai, frate, că eu nu eram acolo un poet sau un ziarist curios, în exercițiul funcțiunii. Eram, na, și vicepreședintele USR. Atît îmi mai lipsea, să dau cu bîta-n baltă: „Uniunea Scriitorilor din România îl salută pe Radovan Karadzic. I-am zîmbit lui Adam și am zis „nu“.
1.376 de vizualizări
