Vasile Marin, cel care a împărțit obuzul cu Ionel Moța la Majadahonda, a fost un băiat inteligent și liniștit, poate cel mai rezonabil element legionar din toată mișcarea. Din ceea ce povestesc despre el apropiații și propriile lui texte publicate în presa vremii se înțelege că singura lui exaltare era umorul. Pare de necrezut, dar o organizație de arhangheli gata de sacrificiu și violență a acceptat contribuția unui pamfletar de talent și a unui spirit critic, bine conectat la cultura laică a timpului său.
Vasile Marin s-a născut în 1904 la București într-o familie de funcționari. A urmat școala primară, gimnaziul și facultatea de drept tot la București și, dacă n-ar fi mers să lupte în Spania, tot la București ar fi murit. Încă de pe băncile școlii a arătat aplecare spre filozofie și poezie, materii aflate atît la originea, cît și la antipodul dorinței de a-ți căuta moartea cu lumînarea.
În studenție a fost prieten cu poeți și publiciști importanți ai vremii, a dezbătut condiția umană prin mansarde sărăcăcioase cu tinerii intelectuali militanți și a activat într-un cerc de filozofie alături de Mircea Eliade. I-a frecventat pe Nicolae Iorga și Nae Ionescu și, înainte de a-și găsi vocația la dreapta Căpitanului, a fost membru al tineretului țărănist. În 1932, însă, țărăniștii îl dezamăgesc, iar mișcarea legionară îi oferă acea iluzie credibilă după care tînjea în scrierile sale. În visările lui mesianice, fascismul italian se împletește cu martirajul ortodox și alcătuiesc împreună Armaghedonul care va curăți lumea. Vasile Marin scrie o riguroasă teză de doctorat despre fascism care face ecou în epocă.
Dar guvernele Vaida-Voevod și I.G. Duca încep prigoana legionarilor. Legiunea și Garda de Fier sînt desființate și încep arestările. Capii mișcării, între care și Vasile Marin, sînt băgați la pușcărie, iar toate aceste suferințe fizice și morale deschid larg porțile vizionarismului funebru, care începe să-i trimită pe legionari în căutarea mormîntului.
Așa se face că doi ani mai tîrziu, în 1936, cînd izbucnește războiul civil din Spania, Vasile Marin se oferă să plece voluntar. Ca și în cazul lui Ion Moța, Căpitanul nu-i dă voie, dar, pînă la urmă, Vasile face rost de bani de drum și primește avizul. Se suie în tren, alături de ceilalți șase membri ai echipei, apoi pe vaporul de Lisabona. Pe toată durata drumului, Vasile e vesel și plin de vervă, în contrast cu fețele lungi și mohorîte ale colegilor săi. La urma urmei, nici nu au mare lucru de făcut: generalul Zizi Cantacuzino Grănicerul urmează să-i înmîneze o spadă de onoare generalului franchist José Mascardo, guvernatorul militar al provinciei Toledo. Pe spadă e încrustat chipul arhanghelului Mihail, care participă, astfel, la luptă din partea legiunii. Nu e nevoie de alte contribuții. După livrare, delegația se poate întoarce acasă.
Numai că Ion Moța deschide gura și-i anunță că el rămîne să lupte. Ceilalți se trezesc în situația de a rămîne și ei, fiindcă altminteri ar fi acuzați că și-au abandonat camaradul. Vrînd-nevrînd, ajung toți în tranșeele de la Majadahonda, urmîndu-l pe Moța în căutarea acelui obuz. Vasile Marin l-a urmat cel mai aproape, așa încît obuzul l-a nimerit și pe el.
Simpatici Moța și Marin, cel puțin așa cum apar sub pana umoriștilor casei. Așa da, legionari!