Galați de vis

Mi-am petrecut stagiatura la Galați, în urma uneia din cele mai ciudate repartiții din istoria tuturor repartițiilor din România. Dar, mai înainte, trebuie să spun celor care nici nu-și imaginează, că, pe vremea aia, media generală mare nu era singura condiție ca să prinzi un post mai de Doamne-ajută. Trebuia să muncești și la partid, adică să strîngi cotizațiile, să organizezi ședințe, să dai adeziuni, să-i arăți cu degetul pe leneși, chiulangii și băutori, tot tacîmul. După atîta efort, nu-i de mirare că mai primeai 50 de sutimi. Erau obținute cu sudoarea frunții. Cine a trăit epoca își aduce aminte (cu nostalgie?) de uluitoare medii de 10,50, 10,49, 10,48 ș.a.m.d.

Ei bine, eu nu m-am învrednicit. Pentru că eram simpatici, eu și Traian T. Coșovei fuseserăm învestiți ca șefi UTC în 1974. Ce a urmat a fost un dezastru: nu tu ședințe, nu tu cotizații, nu tu rapoarte de activitate, numa’ discotecă și cafea. Ne-au scos din funcție ca pe niște măsele stricate. Nici cu mediile nu stăteam prea bine. Undeva, pe la mijloc, înotam și eu. Țin minte că la strigarea finală, din 1978, eram undeva pe locul 160 și ceva și ascultam cu jale debutul furtunos al licitației. Urziceni, Fetești… Socoteam în gînd kilometrii, deschideam Mersul trenurilor, mă uitam în dreapta și-n stînga. Așa, cam pe la poziția a douăsprezecea, apare un post la Galați. Ptiu, mi-am zis înciudat, acolo am trei unchi, ce bine mi-ar fi, ca-n sînul lui Avraam! Dar nu te pui cu media celestă și… adjudecat! Gata cu orașele! Toată lumea și-a coborît ochii pe listă și a șters Galațiul. Numai că, după încă vreo cinci repartiții, ăla cu Galațiul renunță la post. Se pare că, lui, o altă localitate, mai aproape de casă, i-a surîs ulterior. Așa că l-a cedat. Știu că nu mă credeți, dar nimeni nu a băgat de seamă. Numai eu, tăcut ca o lebădă, număram, ascultam și clipoceam pe dinăuntru.

– Numărul 168, Râpă Florin, ce alegeți?

– Galați! strig eu ca o trompetă a Ierihonului.

Imediat, s-a iscat vîlvă, s-au auzit răcnete și răgete.

– Cum Galați? Păi, nu s-a dat? De ce n-ați zis nimic de Galați? Ce porcărie! Bă, Florine, ce e chestia asta?

S-a întrerupt strigarea, că suna sala ca o mare furtunoasă, ca și leul în turbare. Nimic nu m-a împiedicat să surîd superior.

– Galațiul s-a dat înapoi, de ce nu l-ați cerut? E al meu!

A venit la mine, cu viteza fulgerului, unul din puținii băieți din an.

– Bă, îți dau zece mii de lei, dă-mi mie Galațiul!

Vă spun cinstit: așa o sumă nu văzusem niciodată și o clipă am fost tentat. Din sînul lui Avraam, în ispitirea sfîntului Anton. Dar m-am uitat pe posturile rămase și mi-a trecut imediat. Singurul tîrg dispus să îl fac era pentru 20.000 de lei, adică valoarea stagiaturii, dacă nu te prezentai trei ani la post.

– Dai douăzeci?

– N-am, bă.

Și s-a făcut palid. Am înaintat printre amărîții cărora le curgeau balele și mi-am luat repartiția. Eram ca un împărat. Iar Traian? Eh, a nimerit într-un sat din Dobrogea, unde a rezistat pe (nu la) catedră trei luni de zile.