Nu știam unde mă duc cînd am intrat în Galați, ca profesor stagiar. Galațiul însemna, pentru mine, Alexandru Jula și Ionel Miron. Și o apă de robinet puturoasă, de nebăut. Dar mare mi-a fost surpriza, în ’78, cînd am pășit cu inconștiența specifică vîrstei, de pe treptele Inspectoratului Școlar, în primul magazin alimentar. M-am frecat la ochi. Șiruri nesfîrșite de salam de Sibiu, grămezi urieșești de mușchiuleț Montana, delicatese pe care nu le mai întîlnisem în Capitală de ani buni. Minune a minunilor, fără pic de coadă. Unde aterizasem? Mi-am făcut provizii pentru o lună și am ronțăit o săptămînă. Așa ceva nu era nici posibil, nici probabil și, mai mult ca sigur, visam. Apoi, firește, m-am dus la școală, la ieșirea din oraș, spre Brateș, taman lîngă abatorul de păsări. Nici ce-am intrat în cancelarie cînd cele două fetișcane, ambele învățătoare (tot stagiare), una subțirică de vedeai prin ea, și alta masivă și bazată, au făcut ochii mari și au zis în cor:
— Gata, avem și director.
Am rîs. Eu nu eram bun nici să trec un orb strada. Bine-bine, mai vedem noi, am zis. Dar s-a dovedit că ele știau mult mai bine. Am fost, precum știți, director timp de un an. Bine că nu au furat școala, că în rest s-a furat tot. Asta o zic cu jumătate de gură, că nu-mi convine, dar nu înseamnă că e mai puțin adevărat. Habar n-aveam pe ce lume sînt. Directoratul ăsta, în afară că mi-a adus 125 de lei în plus la salariu, mi-a luat liniștea și libertatea. Ba era să-mi ia și viitorul. Că, fraier și năuc fiind, habar n-aveam că trebuia să-mi fixez niște ore pentru toată perioada stagiaturii. Dar ce-mi păsa? Eram oaia colorată a directorimii, venind la ședințe inutile cu părul lung și cu un pulovăr omidă, spre hazul tuturor cravatelor și cocurilor directorale. N-am înțeles nimic din tactica și strategia școlară și bine am făcut.
Trebuia, însă, să-mi caut casă. Apoi prieteni. O perioadă am stat la unchii mei. Apoi, în casa unei învățătoare, unde – ah, sfîntă tinerețe revoluționară! – continuam să mă joc de-a exploratorul sălbatic, dormind iarna cu fereastra deschisă. Chestia asta o aducea la nebunie, dar se abținea. Îmi era subordonată. Într-un tîrziu, adică prin februarie ’79, maică-mea a pornit atacul. S-a adresat direct prim-secretarului de județ. De ce nu dă camere tinerilor absolvenți? Unde-i grija partidului? O s-o înștiințeze pe tovarășa. Am rîs, vezi să nu. Dar, repet, habar n-aveam cum merg lucrurile. Am primit două etaje, ultimele două dintr-un bloc imens din cartierul Ada Marinescu, împreună cu alți două zeci de stagiari. Doamne, ce-am mai băut și ce-am mai… acolo. Băutura curgea non-stop, iar fetele (adică stagiarele) cumpăneau bine. Care-i bun de însurat?
Asta avea să se întîmple, însă, mult mai tîrziu. În primele zile, străbăteam orașul și încercam să ne împrietenim. În centru era o piață și chiar acolo sfîrîiau mititei și cîrnăciori. Am crezut că lepăd dacă nu comand. Am comandat și am adăstat, gînditor, sub lumina blîndă de toamnă. Ceva, parcă, nu suna bine.
Erau și mititeii, și cîrnăciorii, și murăturile. Am bolit vreo trei zile și trei ani, cît am mai stat acolo, nu m-am mai atins. Prietenie, dragă Galați, dar numai pînă la tocătură!
stagiarele nu mai mergeau cu tocatura!?
Simteau ele ceva…
Hai ,bre,ca te lauzi!