La bursa pariurilor despre cîștigătorul Premiului Nobel din acest an, la trei dintre marile case de pariuri apărea pe primul loc scriitoarea Can Xue, din China, fiindcă se zvonea că jurații suedezi ar fi hotărît că premiul trebuia să recompenseze o literatură din Asia. N-a fost chinezoaica, ci o sud-coreeană, Han Kang. Așadar bonzii Nobelului pentru literatură au nimerit doi iepuri dintr-un foc. O literatură asiatică și (din nou) o femeie. Printre favoriți s-a aflat și anul acesta Mircea Cărtărescu. Deși se spune că jurații suedezi au grijă să nu-i premieze pe scriitorii aflați pe primul loc la casele de pariuri, cîștigătorul de anul trecut, norvegul Jon Fosse, s-a aflat pe primul loc și printre pariori. Infirmare voită a unei prejudecăți? Simplă întîmplare?
Borges, unul dintre marii ocoliți de Nobelul literar, spunea că de mult timp principiul numărul unu pentru acordarea acestui premiu constă în căutarea unui autor necunoscut pentru a primi laurii din partea Academiei din Suedia. Or, în ultimii 50 de ani, diploma, medalia și banii au mers și spre celebrități universal recunoscute ca Márquez, Llosa, Günter Grass, Harold Pinter și alții la fel de citabili. Însă cum marile nume ale literaturii universale par mai degrabă excepțiile de la observația lui Borges, rezultă că autorul Cărții de nisip a avut dreptate, cu bănuiala sa că juriul premiului umblă după autori necunoscuți ca să-i laureze. Mai ales că în 2004, cînd premiul l-a primit austriaca Elfriede Jelinek, unul dintre membrii distinsului juriu a găsit că asta era prea de tot și a părăsit definitiv academia. Demisionarul Knut Ahnlund a spus cu acel prilej că premierea lui Jelinek a fost „un șoc de o gravitate extremă, provocînd daune ireparabile literaturii în general și reputației premiului, în particular“.
Oricum, însă, dincolo de daunele de imagine pe care și le provoacă periodic Academia Suedeză, există și zvonuri că prin opțiunile lor, care n-ar fi deloc inocente, jurații i-ar fi îmbogățit țintit pe pariorii care au nimerit la pont numele necunoscuților premiați. Iar scandalul de hărțuire sexuală care a atins și juriul Nobelului literar în 2017, cînd premiul n-a fost acordat, n-a făcut decît să pună paie pe focul acestor zvonuri. Totuși, dacă prestigiul premiului s-a dovedit mai tare decît gafele și problemele personale ale juraților săi, asta nu înseamnă că n-a avut de tras de pe urma lor. Premierea autorilor mai mult sau mai puțin necunoscuți stîrnește reacții polemice și în țările lor de baștină, nu numai în lumea largă, și chiar dacă „nobelizarea“ le aduce necunoscuților laureați un consistent plus la vînzările din curiozitate, nu îi ajută și la recunoașterea valorii. Așa se face că autori cel puțin stimabili au de suferit în timp din cauză că sînt victimele criteriilor extraliterare pe care le-a folosit juriul ca să-i premieze. Acești norocoși laureați ajung să fie citiți ca niște ciudățenii notorii, nu ca scriitori importanți ce poate că sînt.
Probabil, poate , ca la fizica,chimie, medicina lucrurile sa fie mai asezate. La literatura, arta, o notiune ca valoarea operei este foarte greu de contabilizat. Aici, Premiul Nobel e ca un Oscar cu staif !
Nu s-a inventat încă un șubler pentru măsurat valoarea literară, dar și un cititor oarecare își poate da seama că între Elfriede Jelinek sau Claude Simon și să zicem Salinger, Amos Oz ori Borges, e o distanță astronomică.
Fiind bătrân (și inginer) o sa ma mulțumesc cu Salinger și (mai ales) Borges, pe care i-am descoperit când eram tânăr. Jelinek și Simon îmi vor rămâne la fel de necunoscuți precum Cărtărescu.
Cota României s-a consumat în 2009, chiar dacă dna Muller e cetățean german. Dl aflat (ca de vreo 20 de ani încoace) între favoriți nu va vedea premiul, dar, spre cinstea lui, nici nu pare a fi preocupat de asta.
Da… O fi și cum zici în articol… Cu unii… Cred însă că mai e ceva… Ceva esențial… Bonzii ăștia suedezi ai literaturii se uită și la puterea transformatoare a literaturii; spiritual transformatoare, pentru cititor. Se uită la asta, nu numai la meșteșugul învârtirii vorbelor scrise și la erudiție. Iar aici, un rol esențial îl are experiențialul scriitorului, nu numai imaginația și erudiția sa… La aceste prime criterii – experianțial bogat, amplu cu concluzii tari și putere transformatoare – Cărtărescu stă tare rău…. Trăind cam pe trotuare, în biblioteci și strict urban, nu e de mirare… El nu are cum, așadar, înțelege urgențele necesare timpului, mie generându-mi mereu – tocmai grație cărămizilor de pagini – imaginea unei vanitoase și talentate babe care se piaptănă, în vreme ce casa-i arde… Casa țară, casa Terra… Sunt pe lume scriitori distractivi – majoritatea,… și scriitori formativi – puțini. Ultimii – în opinia mea – fiind ceva mai de folos în ziua de azi. Altcumva spus: Cărtărescu, înțepenit în prima categorie – precum mulți alții – se arată mereu pe sine (copios- infantil, asta făcând și pe feisbucluc) , în vreme ce alții arată cititorului un sens de urmat: unul urgent și necesar … Nu de alta, dar nu întotdeauna notorietatea constituie o marcă de calitate: https://www.monitorulsv.ro/Ecologia-iubirii/2023-12-13/SCRIITORI-DISTRACTIVI-SI-CRESCATORI
Nicolae Dărămuș, nu ai dreptate cu susținerile astea de activist cultural. Pe vremuri, de îndrumarea scriitorilor se ocupau unii despre care nu vrei să auzi. Ceea ce îți place ție nu e obligatoriu să placă tuturor.
Eu nu vorbesc despre dreptate și ”plăcut”, ci despre adevăr, calitate, sens și rost. Dreptatea este un ceva omenesc – de aceea nu o cer nimănui – adevărul este. Și se vede. Și aici chiar se vede!…
Impresia ta, că ești deținătorul adevărului, poate fi un simptom. Mai gîndește-te.