În anii ’20, cînd ideile bolșevice pluteau peste țările mici din estul Europei ca duhul sfînt peste ape, Partidul Comunist Român trăia cu înfrigurare sentimente amestecate. Pe de o parte erau micile socoteli banditești pe care munca în ilegalitate le punea la îndemîna derbedeilor de la baza organizației. Apoi, veneau aspirațiile internaționaliste ale revoluției mondiale ce răzbăteau din ordinele Moscovei. Comuniștii români erau pe atunci nu doar puțini, ci și lipsiți de carte, iar lupta lor de clasă se clădea pe fondurile primite din URSS. În fruntea cetei de săraci se aflau agitatori instruiți de Comintern, foști anarhiști nevoiți să lase o vreme dinamita și să pună mîna pe opera lui Marx. Frăția popoarelor era o teză care pica bine pe fondul crizei de membri de partid, așa că evreii, ungurii, rușii, ucrainenii, romii și celelalte naționalități conlocuitoare își găseau repede de muncă la vîrful PCR.
Astfel, în 1924, Elek Köblös, un etnic maghiar din Transilvania, ajunge secretarul general al PCR. Născut în 1887 la Dumbrăvioara, în Austro-Ungaria, Elek n-a reușit să depășească nivelul de tîmplar. Dar cînd Bela Kun a instaurat la Budapesta meteorica republică bolșevică, și-a descoperit chemarea. A intrat în Partidul Comunist Român încă de la fondarea lui, în 1921, și a dus lupta de clasă cu uneltele de tîmplărie fără să lase prea multe urme, așa încît nici Poliția și nici Siguranța n-au reușit să facă legătura între meșteșugul lui și cadavre.
În 1924, la al III-lea congres al PCR, ținut la Viena, Elek Köblös e ales secretar general al partidului. Ca șef, înțelege că tesla, fierăstrăul și toporul sînt folositoare doar la nivel individual, în acțiuni punctuale, și că partidul trebuie să intre în colaborare cu autoritățile ca să-și poată desfășura armonios activitățile politice. De aceea, începe să poarte negocieri private cu autoritățile și deschide un înfloritor capitol al mitei pe o durată de trei ani. Elek Köblös face din corupția șefilor Poliției, a judecătorilor și a funcționarilor publici un instrument politic de succes, care îi ține la adăpost pe comuniști de arestări, de sentințe grele, de interogatorii și de mutilări.
Poziția lui e atacată, însă, de doi colegi radicali, cu studii la Paris și Berlin, proveniți din burghezie: Marcel Pauker și Alexandru Dobrogeanu-Gherea. Ei se opun devalorizării morale a practicii comuniste, chiar dacă șpaga dată zbirilor ușurează suferința tovarășilor prinși cu mîța în sac. Ei vor comunism curat și ideal, cu tot tacîmul, cu pușcărie grea, cu tortură și cu suferință în numele lui Lenin.
Ceea ce, pînă la urmă, reușesc să obțină în URSS, în temnițele din Lubianka, în vremea Marii Terori declanșate de Stalin. Comunismul pur și dur i-a strîns la piept, le-a rupt oasele, le-a smuls unghiile, i-a executat cu un glonț în ceafă și i-a aruncat într-un șanț de la marginea Moscovei. Pe unul în 1937, pe celălalt un an mai tîrziu.
Elek Köblös le-a călcat pe urme. Chiar dacă avea viziuni opuse, a mușcat și el momeala Maicii Rusii. În 1927, după ce a fost exclus de la conducerea PCR, s-a refugiat în URSS. În 1938, tot la Lubianka, după torturi despre care Marx și Engels n-au scris niciodată un rînd, a primit glonțul izbăvitor.
