Lui Barbu Catargiu a fost cît pe ce să-i treacă glonțul pe la ureche. Dar glonțul i-a trecut prin cap, traversîndu-i creierul dinspre ceafă spre frunte. Mîna istoriei a tremurat atunci, iar destinul eroului nostru s-a prăbușit, împreună cu trupu-i muritor, la picioarele prefectului Bibescu, în a cărui trăsură avusese imprudența să se suie.
Barbu Catargiu s-a născut în 1807, într-o familie înrudită cu Brâncovenii, cam la fel de înstărită, dar cu decapitări mai puține. După vîrstă, aparținea generației pașoptiste, aripa matură. Cu toate astea, Barbu s-a ținut departe de ideile rebele, alegînd, nu se știe de ce, tihna și averile doctrinei conservatoare.
În 1825 își începe studiile la Paris, cu acea sete de cunoaștere a boierilor munteni pe care șampania putea arareori s-o stingă. Studiază, pe rînd, literele, dreptul, istoria, filozofia și economia politică, adică toată materia cerută cuiva care urma să țipe la rîndași din caleașcă. Cu acest bagaj de cunoștințe, din care atîrnau discret sutienele cîtorva balerine de la Opera Franceză, Barbu revine la București și se lasă pradă nepotismelor. Sinecurile vin una după alta, așa cum vin seratele protipendadei și încasările de la moșie.
Cînd briza revoluției de la 1848 începe să miște draperiile grele ale palatelor Suțu și Ghica, Barbu Catargiu ia trenul spre Viena, lăsîndu-i pe alde Bălcescu și Magheru să renunțe la petreceri. El vizitează Austria, Franța și Anglia în timp ce revoluționarii învinși își savurează exilul în Asia Mică.
Barbu Catargiu se întoarce la București în momentul în care Barbu Știrbei, colegul său de aventuri pariziene, e ales domn al Țării Românești. E numit judecător la Înalta Curte de Justiție și judecata lui cu privire la destinul țarii începe să se limpezească. Barbu Catargiu se simte atras de unire în sens politic și național, nu doar trupesc, așa cum se simțea pe vremuri. Duce o intensă activitate politică, mînuiește sfori, trage scaune de sub rivali și devine liderul partidei conservatoare. Cum-necum, ajunge președintele Consiliului de Miniștri în domnia lui Cuza și se apropie de celebrul foc de pistol.
Barbu Catargiu a fost asasinat, se zice, din cauza reformei agrare, la care el s-a opus cu toată puterea moșiilor lui. El a murit, totuși, din cauza glonțului tras de la distanță mică, prietenească, așa cum sînt trase gloanțele norocoase ale istoriei.
„Glont tras de la distanta mica, prieteneasca”, superba exprimare ! Asa ne place si noua istoria, nu sa aflam cati tatari a taiat marele domnitor Ion Vacarul sau cati amanti a avut superba domnita Sulfina Pizdadulce.