Am fugit vineri seară, după circul din Parlament, la cinema. Spre marea mea surpriză, am nimerit în acelaşi film*. Era şi un căpitan de navă „puţin“ nervos, era şi un leneş care dormea în orice poziţie, era şi o tigroaică blondă în tabăra piratului, şi o bunicuţă aparent senilă…
Dar aici asemănările se opresc. Pentru că Epoca de gheaţă: despărţirea continentelor mai are şi cîteva pasaje de umor intenţionat.
Nu multe, din păcate. E o reîncălzire a aceleiaşi ciorbe vechi: cît de mult contează familia şi comunitatea cînd eşti înecat de probleme. Genială, în schimb, promovarea eternului Scrat (veveriţoiul cu alunodependenţă) de la mascotă la cauză primară a evenimentelor din episodul ăsta. La fel cum genială şi, ca de obicei, fără absolut nici o legătură cu ştiinţa, explicaţia apariţiei magnetismului, evident provocată de veveriţoi. În rest, intriga e liniară – şi poate tocmai de aceea merge la un anumit nivel, pe la grupa mare: veveriţoiul generează deriva continentelor, Manny-mamutul şi gaşca lui sînt despărţiţi de nevastă-sa şi de fată, care mai are şi probleme tipice adolescenţilor. Adică vrea să o frece pe la cascadă cu tinerii cool – similaritatea dintre „fall“ şi „mall“ nu e întîmplătoare, deşi la prima mînă. Pe mare, Manny dă peste o „corabie“ de piraţi, scapă şi se întoarce la familie, cum îi şade bine oricărui mamut care se respectă.
Anul trecut franciza a băgat în joc dinozaurii, pentru că atrag pe toată lumea (la un moment dat Syd-leneşul chiar zice „We fought dinosaurs in the ice age – it didn’t make sense, but it sure was exciting“); acum servim piraţi, pentru că încă se consumă la greu. Dacă luăm în calcul şi prezenţa (vocii) lui Peter Dinklage – care după Game of Thrones este pe ponei mari –, episodul 4 al seriei o va duce bine la vînzări. Şi pariez că, în ritmul ăsta, Ice Age 5 va fi cu vampiri şi cu vocea lui Robert Pattinson. Umblă vorba că şi asta face bani.
Una peste alta, Ice Age 4 amestecă tot ce se poate (chiar şi nişte wok-i din Star Wars cu accente de Braveheart), însă uită ingredientul principal: umorul. Pînă la urmă, mai amuzant decît întregul film e scurtmetrajul de la început, o aventură în care Maggie Simpson face un rol (mut, evident) de zile mari. În rest, pentru adulţi, cam singurele momente bune sînt cele în care apare Scrat. Care includ şi un cameo mic de tot cu Buck (din filmul trecut), dar şi „legenda“ Atlantidei, cu două replici ale lui Patrick Stewart. De remarcat şi 3D-ul. Hai că, încet-încet, se prind şi ăştia de la Hollywood cum se poate face un 3D mişto. Însă, oricum ai da-o, gheaţa pe care păşeşte franciza asta e din ce în ce mai subţire.
Pînă la urmă nu veţi scăpa: dacă aveţi copii, vă vor tîrî la filmul ăsta, în ciuda oricăror cronici negative ale oamenilor mari. Pentru ţînci va fi superamuzant, gagurile fizice sînt ubicui. Dar e bine: după primele cinci minute, veţi putea dormi liniştiţi la răcoare, mai ales dacă îi luaţi lu’ ăla micu’ o vadră de popcorn, să nu vă bată la cap. Şi cu ochelarii ăia 3D, nimeni nu se va prinde că sînteţi la siestă, mai ales dacă nu sforăiţi.
* Ice Age: Continental Drift, 2012. R.: Steve Martino, Michael Thurmeier. Cu: aceiaşi, plus Peter Dinklage şi J.Lo.
Dacă doriţi să recomand
1) Luke, mînă rece / Cool Hand Luke (SUA, 1967; regia: Stuart Rosenberg). La TCM – luni, 16 iulie, ora 2,45. Clasic ca o pereche de jeanşi de la Wrangler. Dar mult mai cool, dacă-ţi place Paul Newman şi ştii că vintage nu e doar o chestie hipsterească, pentru efeminaţii cu blugi coloraţi.
2) Ondskan / Sursa răului (Suedia-Finlanda, 2003; regia: Mikael Hafstrom). La TVR Cultural – duminică, 15 iulie, ora 22,10. Suedia anilor ’50. Un băiat rău, pe nume Erik, decide să pună în practică bătaia încasată de la tatăl său vitreg şi este exmatriculat. Apoi e trimis într-o altă instituţie de învăţămînt, ceva mai potrivită nevoilor sale, unde băieţii din internat sînt la fel de răi şi, din fericire, ceva mai proşti. Nu e o clasică meditaţie despre violenţa juvenilă, dar ar putea fi, dacă insişti să găseşti soluţii acolo unde e clar că nu există decît probleme.
3) Biutiful (Spania-Mexic, 2009; regia: Alejandro Gonzales-Inarritu). La Digi Film – sîmbătă, 14 iulie, ora 3,35. Pentru noctambuli şi fanii lui Inarritu (care parcurg prin definiţie toată filmografia) e un film demn de atenţie, deşi e ratat şi dezamăgitor, mai ales în faza lui terminală. Dar ştiu că e foarte greu să faci un film mare despre un bolnav de cancer (jucat ca la carte de Javier Bardem) care-şi iubeşte mult familia, fără să fii tentat să cazi în butoiul cinematografic cu melancolie. Şi fără să te pierzi în pădurea de simboluri din care nici măcar poeţii francezi nu ieşeau fără să-şi facă başcheţii şi minţile ferfeniţă.
