Unbreakable mi s-a părut la vremea lui un film cel puțin mediocru, departe de talentul risipit în scenariul și regia lui Al șaselea simț și nu extrem de potrivit pentru Bruce Willis. Rolul invincibilului era creionat destul de fad, la ani-întuneric distanță de chestiile zglobii și golănești din Die Hard.
Prin comparație, Split de acum doi părea să fie un semnal clar că Shyamalan s-a lăsat de căutat cai morți pe pereți și s-a apucat de filme inteligente cu actori extrem de talentați. James McAvoy și cele 24 de personalități distincte au fost un festin neașteptat și extrem de plăcut. Desigur, aș fi apreciat și mai mult dacă același Shyamalan o lăsa moartă cu zurgălăii paranormali și teoriile demne de benzi desenate, dar na, abia și-a revenit omul.
Ei bine, ăsta a fost primul twist al filmului de față: Shyamalan nu și-a revenit deloc. Ba, mai rău, insistă cu teoriile benzilor desenate. La fel de puerile ca în Unbreakable, la fel de rizibile ca în Split. Invulnerabilul Bruce Willis, plurivalentul James McAvoy și geniul malefic, dar extrem de casant Samuel L. Jackson sînt adunați de scenariu într-un sanatoriu unde o psiholoagă jucată prost și fals în aceeași măsură vrea să-i vindece de iluziile lor de grandoare.
Și, pînă la un punct, parcă i-ai da dreptate. În ciuda tonului care cere bătaie și a atitudinii care dă de înțeles că violența domestică n-a apărut chiar așa, de capul ei, argumentele parcă ar avea sens. Sigur, filmul o contrazice flagrant prin realitatea din scenariu, dar accepți. Nu e prima tîmpită care cade victimă propriilor teorii.
În plus, scenariul e ocupat să pună la cale evadarea celor trei magnifici, deci nu e neapărată nevoie să fie luată în serios. Sînt lucruri mai importante. Cum ar fi planul pus la cale de creierul genial al lui Jackson. Sau modul în care McAvoy sare din personalitate în personalitate cu naturalețea unui nebun magna cum laude. Sau cotonogeala din final dintre el și Willis, una care măcar teoretic ar trebui să fie epică.
Dar nu este. În locul unei ciomăgeli pe care o tot promite cu pasiunea unui țepar de net, finalul lasă locul unei noi răsturnări de situație. Neașteptată, e drept, dar mai mult nedorită. Nu vreau să fiu rău, dar cînd un film promite ceva și oferă, în loc, conspirație la nivel de reptilieni și flăcăra violet, atunci își merită pe deplin huiduielile. Fără să intru în detalii, trebuie să spun că finalul e echivalentul cinematografic al unei bîte în baltă care îl umple pe mînuitor de noroi și de ridicol, dar el continuă să zîmbească tîmp de sub straturile de glod. „V-am făcut-o, nu? Nu vă așteptați, nu? Hă-hă!” Da, mă, nu ne așteptam. Ești bou.
Păcat de efortul de pînă acum. Păcat de actorii pe care i-ai avut pe mînă. Și, în special, păcat de talentul irosit de McAvoy în filmul tău idiot. Scoțianul a ținut filmul în spate cu lejeritatea unui Atlas și, ajuns la final, este singurul motiv pentru care aș recomanda să vedeți Glass. E drept, e un motiv imens.
Glass. R.: M. Night Shyamalan. Cu: James McAvoy, Bruce Willis, Samuel L. Jackson.
