E o ciudățenie prea bine cunoscută cum taman cele mai nasoale trăiri, alea pline de obidă, regret, neputință și furie se transformă ca prin farmec odată cu trecerea anilor. Cui i-a fost bine în armată? Ție? Ție? Nici mie. Cu toate astea, povestirile din armată sînt cele care fac deliciul unei conversații, cu cît vîrsta participanților e mai înaintată. După patruzeci de ani, totul e învelit în aburul molcom al legendei. Știm cu toții că nu e adevărat, dar nu are nici o importanță. Și totuși se mișcă, adică e adevărat.
L-am cunoscut îndeaproape pe locotenent-colonelul iarnă, era să dau ortul popii. Povestea mi-a fost adusă în memorie de Dinu Lazăr, care își amintea de curînd cazul unui tînăr actor, Ludu, obligat de un comandant să stea-ntrun copac iarna, vreme de patru ore. Se spune că atunci tînărul ar fi făcut un infarct. Întors din armată, a murit pe scările IATC. Dar asta e o poveste tristă. Povestea mea e dramatică și ea, dar s-a terminat cu bine, iar dovada e că taman eu sînt cel care scrie relatarea acelei mici aventuri. În iarna ’73-’74 am făcut o groază de gărzi la Plenița și prin împrejurimi.
La groapă, la rastel, la tancuri, la steag, dar cel mai greu a fost în cîmp, în așteptarea dușmanului de clasă. Nene, eram pierdut pe un deal nins și viscolit și mă ascundeam în zăpadă, parcă văd și acum, cu colegul Neagu Eduard. Aveam asupra noastră clasica, celebra sticluță de vișinată sau de rom sau de caisată. Altfel nu se putea. Tehnica de introducere în garnizoană era simplă și eficientă. Legam izmana cu un laț și strecuram acolo sticla. Naiba o mai găsea. Cu tehnica asta făcusem un Revelion de pomină. Dimineața, dormitorul era înconjurat de trei rînduri de sticle frumos aliniate. Nu cred că e cazul să povestesc despre durerile de cap. Alea nu pot fi povestite. Ei, dar acum era altă poveste: în bătaia vîntului rece, sticlos, nici o sticloanță nu făcea față.
– Măi, i-am spus lui Eduard, io nu mai pot, mă culc în zăpadă. Parcă e mai cald. Scoală-mă după un sfert de oră. M-am cuibărit în omăt, m-am încălzitși am început să visez: foc și pară, spectacol, artificii, gagici dezbrăcate. Era așa bine. Cînd am deschis ochii, Eduard trăgea de mine și-mi dădea palme.
– Bă, am crezut c-ai murit. La un moment dat, nici nu mai respirai. M-am gîndit c-or să mă închidă. Te-am pocnit. Te doare?
Frate, eram amorțit ca o bucată de carne atîrnată-n pod. Nu izbuteam să-mi coordonez privirea. Vedeam cruciș. Așa că am zis cu voce stinsă, dar cu zîmbetul pe buze, că doar trăiam, nu murisem, „Mai e ceva-n sticluță?“.„Da“, a zis darnic, dar cu regret, Eduard. Și mi-a întins obiectul, lingînduse pe buze și înghițind în sec.
1.394 de vizualizări
