Industria artei își mănîncă părinții și sughite

Într-un articol despre Inteligența Artificială în artă, apărut în The Art Newspaper, am descoperit următorul paragraf. Probabil aparține unui „promotor“, „propagandist“, „activist“ cultural. Altfel nu îmi pot explica (ba îmi explic, că am întîlnit atîția promotori care nu înțeleg nimic din ce promotează, că mi s-a acrit). Fragmentul sună așa:

„Nu vom ști niciodată ce ar fi putut realiza legendarii regizori de film Ingmar Bergman sau Yasujiro Ozu cu bugetul lui Ben-Hur și cu puterea studiourilor de la Hollywood în spatele lor. La fel, marile francize de jocuri au ținut în mare parte arta jocurilor independente într-o nișă ascunsă. Prin urmare, este foarte posibil să nu aflăm niciodată ce ar putea crea cei mai talentați artiști dacă li s-ar oferi șansa de a construi o Inteligență Artificială avansată, concepută după propria lor viziune, sau dacă ar fi liberi să transforme modelele dezvoltate de marile companii tech sau de știință, fără constrîngerile – uneori particulare și chiar ciudate – legate de etică și conținut, pe care aceste companii le integrează în mod deliberat.“

E cea mai nașparlie-toxică părere – desigur, în concordanță cu logica hollywoodiană lucrativă actuală – care prinde în toate mediile. Vă dați seama? Dacă ar fi avut la dispoziție tehnologia modernă, finanțată de un magnat sau de un trust, Van Gogh ar fi inundat modernitatea cu zece tablouri geniale pe zi. Racordat la un procesor AI de text, Eminescu ar fi acoperit cultura română cu un roi de fluturi albi… Scuze, asta e din Alecsandri. Dar bardul de la Mircești ce are? Ar fi mai prejos? Nu e democrație? Să fie! Să scoatem din vocabularul nostru cuvintele „talent“, „viziune“ etc. Întorcîndu-mă la cinematografie, observ cîte talente ale lumii au ajuns la Hollywood, aureolate de premii și izbînzi cinematografice. Au fost primiți, toți, ca niște genii (cum și erau), numai că producătorul, finanțatorul sau cenzorul avea alte idei despre „artă“. Pe scurt, ideea asta sună așa: „Să-mi faci, geniule, din căcat bici! Eu stabilesc scenariul, eu supraveghez și supervizez distribuția, dialogurile, iar tu, geniule, fă bine, de banii mei, să storci dublul investiției. Da’ fii atent acilișa: fă-o cu artă!“.

În industria filmului, important e succesul comercial. Dacă nu vinzi, nu exiști. Ei bine, remarca de început așa presupune și afirmă că stau lucrurile. E vorba de resurse. Parcă mi-l imaginez pe Bergman conducînd cohorte de figuranți, ridicînd decoruri fastuoase, angajînd armate de machiori, sunetiști, cascadori & co., dar dîndu-l afară din scenariu pe Isak Borg, pentru că e bătrîn, iar pe Bibi Anderson tăind-o la montaj, că nu seamănă îndeajuns cu Marilyn Monroe…

Sigur, au fost și cîțiva încăpățînați care le-au luat biștarii și le-au dat cu tifla. John Cassavetes, de exemplu, care, cu banii obținuți ușor, și-a făcut propriile filme (da, alea care spun povești banale despre moarte, prietenie și fugă). Sau Milos Forman, altul care, venit din comunism, învățase cum să-și dribleze adversarii partinici. Însă cimitirul vedetelor hollywoodiene e plin de victime geniale. În general, rebelii, vizionarii, ciudații (în sens artistic) nu au ce căuta în industrie. Nici pictorii, nici scriitorii, nimeni. Dacă vrei să faci bani, da, e OK, industria e izvor nesecat de bunăstare. Îți iei cel mai scump AI din piață, îi dai să scrie scena și tu te duci la o băută cu prietenii sau la un sex-party cu admiratoarele. Și mai semnezi un contract, pentru un bestseller deja antamat în milioane de exemplare. Ce poate fi mai plăcut în viață? Să nu creadă cineva că am ceva împotrivă. E perfect. Viața e frumoasă, dar merită trăită, ar zice nemuritorul Hagi. Important e să ai suficienți bani să-ți cumperi cel mai nou soft, spre deosebire de sărakii care își storc creierii și iese o varză intelectuală, plicticoasă.

Însă mă întorc la afurisitul ăla de enunț. Îmi aduc aminte de critica marxistă a capitalismului lacom. În epocă, Eminescu era o coajă galbenă de foame, la brațetă cu peticitul de Creangă. Ca să repare greșelile trecutului, proletcultismul pompa bani artiștilor și pe gură, și pe cur. Cu o condiție – cum să-i spun altfel? – hollywoodiană: să vomite ode partidului, lui Stalin, clasei muncitoare. Se spunea despre Camil Petrescu că-și cumpărase o vilă și a murit stabil financiar cu Un om între oameni – carte de necitit azi. Mai sigur e că Ion Horea a publicat trei poezii în Scînteia, pe la începutul anilor ’50, și a încasat 11.000 de lei. Asta cînd salariul mediu era de 400. Legenda spune că, împreună cu prietenii, a bătut toate restaurantele, s-a plimbat cu taxiul, și-a cumpărat un palton luxos și a trimis bani acasă. Ce poezii? o să mă întrebați. Nu știu.

Și uite-așa intrăm în epoca Inteligenței Artificiale, unde s-a terminat, în sfîrșit, cu talentul, studiul, meseria. Ce etică? Ce conținut? C-eșt’ copil? Scrii cîteva cuvinte într-o casetă, apeși un buton și ai devenit artist. Nu e ăsta idealul artei corecte, principiale, lipsite de discriminarea artificială seculară dintre talent și ageamiu? Ăsta e! În sfîrșit, vor pricepe pînă și copiii ce ai vrut să spui. Chiar! Ce ai vrut să spui?

3.044 de vizualizări