Sper să nu-mi fie luat în nume de rău ce am să povestesc, dar asta e. Aveam 29 de ani în 1983, lumea îmi era deschisă a privi, mă-mpăcasem cu Nichita (a cărui gelozie se mai domolise), îl vizitasem la începutul verii, mă-ntorsesem în București, post de gestionar la Cartea Românească aveam, de mîncat la restaurantul Uniunii, mîncam, cine mai era ca mine? Anul 1983 nu fusese unul strălucit, dar pasabil. Nu aveam de unde să știu că ’84 va fi mai rău și tot așa. Făceam ce făceam și zilele treceau senine și lipsite, realmente de griji. Florin Mugur îmi ceruse o carte de poezie (de unde să bănuiesc eu că urma să fie ultima?). La două cărți, poate eram primit în Uniune și viața mea s-ar fi aranjat. Muritor de foame n-aveam cum să ajung.
Ei, dar nu e cum crede omul, ci cum sună ceasul. În decembrie, a murit Nichita Stănescu, la 50 de ani. Pe vremea aia, eram convins că Nichita era un patriarh. Acum, înclin să cred că era un tinerel.
Știu că vestea ne-a lovit pe mine și pe Călin Angelescu în moalele capului. Am fugit imediat la Gusti Frățilă, care îi fusese, poate, cel mai apropiat și dezinteresat amic. Era devastat. A deschis o sticlă și am băut. Apoi, am dat de Traian T Coșovei. Am deschis o sticlă și am băut. Mai încolo, ne-am întîlnit cu Aurel Dumitrașcu. A deschis două sticle și am băut. Am fost în noaptea în care corpul i-a fost depus la rotonda Casei Monteoru și am băut. Venea lumea ca la Nichita. Doar că nu mai era nimeni să ducă degetul la buze, să zică șșșt!, ca să plece nepoftiții. Ce să spun, ore și ore, cît am stat acolo, a trecut toată floarea cea vestită a scriitorimii române. De la șefime la plevușcă. Fiecare se simțea dator să zică ceva și să se convingă că Nichita a murit de-adevăratelea.
Tot atunci, au început să circule legendele. Ce a spus Nichita înainte de a muri, cum a petrecut, ce a zis cu zece, douăzeci, treizeci de ani în urmă, cum a încurcat botinele cumpărate în Suedia pentru soție și amantă… După un timp, lucrurile au intrat în firesc. Garda de onoare se schimba din jumătate în jumătate de oră.
Spre uimirea noastră, joi, spre seară, cu o seară înaintea înmormîntării, a venit și Virgil Mazilescu. Am făcut niște ochi mari, mari. Mazilescu nu îl înghițise niciodată pe Nichita. Mai ciudat, a fost prima dată cînd l-am văzut pe Virgil clătinîndu-se și ducîndu-se lîngă catafalc. N-a stat mult. S-a frăsuit, s-a uitat la mort, a desfăcut ranița, a scos sticla și a băut. Apoi a plecat. Sînt martor, la ieșire a bodogănit furibund:
– N-am crezut că Nichita o să moară vreodată. Că e muritor…
A doua zi, la cimitirul Bellu, a nins și lumea s-a răspîndit liniștită, ca și cum ar fi venit de la teatru.
1.631 de vizualizări
