Intră în scenă generalul Kiseleff

Vreme de cinci ani, peste soarta crudă a principatelor române s-a întins umbra generalului Pavel Kiseleff. A fost o umbră folositoare, care a făcut să încolțească, pe vechile miriști fanariote, mugurii statului modern.

Cînd a luat în primire președinția celor două divanuri, Pavel Kiseleff avea 41 de ani, statura unui urs polar și rezistența la băutură a unei mici turme de zimbri. Nobil și bogat, erou al războaielor cu Napoleon, Kiseleff a modificat impactul de holeră combinată cu lăcuste pe care generalii armatei ruse de ocupație îl aveau, de obicei, asupra Țărilor Române.

Umbla în uniforme somptuoase, brodate cu aur, asortate cu blănuri de samur și presărate cu diamante. Nu putea fi împușcat în piept, fiindcă o platoșă de decorații îl proteja cu aurul, platina și argintul ei. Avea mustățile lui Petru cel Mare, începutul de chelie al lui Nekrasov și privirea prințului Bolkonski.

Cînd cerea vodcă, vocea lui se făcea auzită pînă la ultima santinelă care degera în cîmp și care murmura, cuprinsă de mîndrie, cu ultimele puteri: „Boje moi, tăicuțule, da’ strașnic le mai sugi!”.

Cînd apărea în saloane, trosneau gîturile cuconetului de cît se lungeau după el, iar pungile boierimii se goleau la masa de poker mai iute ca vezicile. Între 1829 și 1834, generalul Kiseleff a furnizat principatelor române nu doar evoluția, ci și divertismentul.

Pe partea economică, Moldova și Valahia ofereau același model al scheletului de pe care a fost smulsă pielea. Armata de ocupație mîncase și posibilitatea unor noi recolte. În colaborare cu zapciii locali, ofițerii ruși trăgeau de mica agoniseală a sătenilor ca de ugerul unui taur travestit. În anul în care Victor Hugo publica Orientalele și Pușkin lucra la Evgheni Oneghin, în în satele românești viitorul umbla pe uliță de-a bușilea și în curul gol.

Rolul generalului Kiselef începe într-o după-amiază de noiembrie, cînd, plictisit de ploaia rece și măruntă care nu putea fi oprită nici cu vodcă, nici cu șampanie, nici cu lăutari și nici cu lingușeala marilor boieri, eroul nostru a zis către aghiotantul său:

– Kolea, poporul ăsta merită ceva mai bun.