Îmi permit (ca orice articler leneș) să reproduc aproape integral poziția unui anume Lucian Ciuchiță, reluată și distribuită pe Feisbuc de 47 de ori, semn că rîndurile care urmează au pătruns în șpiritul și mațul multor oameni: „Cărtărescule, Judecata Istoriei Este Necruțătoare! […] Premiile cumpărate prin influența Sistemului nu te pot așeza în rândul marilor creatori. La fel, laudele criticilor literari mituiți, care își înclină condeiele în fața lipsei crase de talent, nu pot ascunde adevărul. Banii pot cumpăra multe, dar nu pot înlocui valoarea intrinsecă a unei opere literare. Fără această valoare, toate subterfugiile și strategiile sunt deșarte. O nulitate, ridicată la orice putere, rămâne o nulitate, exact cum o spune matematica – și această lege se aplică și în literatură.
Vine însă o vreme când măștile cad, iar lumea începe să deslușească mecanismele meschine care au propulsat astfel de nonvalori. Sistemul, prevăzând inevitabilul, ți-a oferit o retragere strategică, trimițându-te în America – o țară pe care ai slujit-o cu o fervoare trădătoare, uitând de țara care te-a creat, care ți-a dat un nume, deși nu meritai recunoașterea cu care ai fost răsfățat. Este o trădare dureroasă, o ruptură de neiertat.
Dar timpul, cel care judecă imparțial și așază fiecare lucru la locul său, va face dreptate. În paginile istoriei literare, nu vei rămâne decât o parabolă a ceea ce este greșit, corupt și impus în detrimentul valorilor reale (sublinierea mea). Vei fi simbolul epocii în care stăpânii au înlocuit meritocrația cu slugărnicia, sacrificând adevărata literatură pe altarul intereselor mărunte. Și astfel, istoria te va condamna. Vei rămâne un pitic al literaturii, o umbră lipsită de substanță, un exemplu al trădării, al mediocrității impuse, și al oportunismului ascuns sub masca unei false grandori“.
Dar cine este Lucian Ciuchiță? Pot să pun pariu că nu știați. E autorul următoarelor capodopere: „CELESTE, Planeta Purgatoriului“, „Comisarul Caron Dispariția“, „250 de kilometri și un secol de amintiri“, „Insula Purgatoriului“, „Deșertul fluturilor albi“, „Cercul negru“, „Florile binelui“, „Copoiul din Cardiff“, „Cuțitele roșii“, „Atracius“, „Citadela nebunului“, „TAIFUN în adâncuri“, GENERAȚIA de lut“, „Le Peloton des niais“, „Căutătorul de zimbri“, „Oamenii lui Bormann“, „Zile de plumb“, „Lumea abisală“, „Miracolul din Normandia“, „Detronarea regelui“, „Submarinul teroriștilor“, „La constellation des papillons blancs“, „Oameni și Țărmuri / Men and Havens“ (nu știu de ce, dar cred că e o greșeală în titlu: ori în engleză Shores, ori în română Ceruri, ori, te pomenești, Tărâmuri), „Ce caută povestea mea în filmul lor?“, „Umbra care ucide“, „Plutonul nătăfleților și alte povestiri“, „Monada rațiunii“, „Povești de iubire în vremuri de război“, „Pasărea de foc a tinereții“. Toate aceste titluri, ascunse publicului de o cabală pseudo-literară, sînt, probabil, tot atîtea nestemate ale literelor române. De ce această nedreptate strigătoare la cer? De ce să se împăuneze un nimeni veritabil ca Cărtărescu, cînd există oameni dedicați culturii și spiritualității românești? Adică, așa cum se exprimă autorul prolific și ultragiat, valorile reale. Dl Ciuchiță este o victimă. Din păcate, nu a sistemului, ci a invidiei crescute ca o bubă veselă pe o grandioasă lipsă de talent. Observați că m-am exprimat respectuos, folosind un termen apreciativ („grandioasă“, spre deosebire de cel depreciativ, folosit de domnia-sa („crasă“).
Am făcut această lungă introducere (căci introducere e) ca să ajung la miezul problemei. Există pe lumea asta inși care nu pot trăi de gloria altora. Cu cît invidiatul e mai prezent în lumea literară, adică e mai tradus, mai recompensat, mai invitat, cu cît i se iau mai multe interviuri, cu atît nedreptățitul (adică grafomanul) e mai înnebunit de ceea ce i se fură pe față, cu nerușinare: traducerile lui, cronicile lui, gloria lui, locul lui în Pantheon. Sau în Academie. Astfel de inși se activează, ca fosforul scos din apă, în prezența celebrității celuilalt, spre deliciul galeriei care, și ea, îl disprețuiește pe nefericitul celebru, dar împotriva căruia nu au găsit cuvinte potrivite. Poate pentru că nici nu prea au, judecînd după ce comentarii formulează. Pline de „vierme“ și „liicheanu“. Dar, pentru că pe grafomanii noștri îi chinuie și o conștiință artistică, ei se străduiesc să-și îmbrace invidia în blană de oaie. Principii, țărișoară, valoare. O să mă întrebați cum facem deosebirea dintre invidie și o critică reală. Ai cumva dreptul constituțional să zică că nu îți place Cărtărescu sau o parte din Cărtărescu, sau o frază, fără să fii bănuit de invidie?
E simplu. Invidia e doldora de adjective calificative, dar lipsită (tot grandios, deci vizibil) de orice referință concretă la ceva ce ar putea fi măsurat. Citez: necruțătoare, intrinsecă, crasă, deșartă, meschine, corupt, impus, strategic, străine, dureroasă, de neiertat. Explic de multe ori cursanților mei că scrisul implică riscuri medicale. Iar boala cea mai frecventă este paranoia. Cum zice Caragiale: „Nu te juca, soro! boala n-alege“.
Mai lasa-ne, domnule, cu Cartarascu asta. E exact la fel ca si mine. Ambii n-am luat premiul Nobel. Altceva este grav. Nu se gaseste „Un ostas in slujba tarii”. Am intrebat ieri la Carturestiul de la mall-ul Iris si s-au prapadit fetele alea de ras. Ziaristul Mirea zis balaurul a inceput o ancheta de la lipsa apei minerale Hebe. Si, cand colo, a dat peste niste banditi, reteaua lui nea’ Bachus. Daca se incepe o ancheta cu cartea asta, nu cumva s-or gasi banditi la proeuropeni? Ca pe mine nu m-au manipulat rusii pe tiktok, ca n-am. Dar, ma gandesc, daca m-au manipulat rusii pe autostrada A3? Ca pe-acolo am fost si cred ca m-au manipulat de vreo 40-50 de ori, de la Bucuresti pana la mare.
Eu imi voi folosi dreptul constitutional de a nu avea nicio parere despre opera dlui Mircea Cartarescu, dar tonul abrupt de apocaliptic m-a facut sa cred (dupa primele cuvinte) ca dl Ciuchita il acuza de complicitate la anularea alegerilor prezidentiale. Oricum, de mult n-am citit asemenea diatriba, combinatie de stalpul infamiei cu damnatio memoriae. Doamne apara si fereste! Norocul e ca dl Cartarescu nu pare a reactiona precum Wagner la mult mai blanda critica a lui Hanslick.
Domnul scriitor Ciuchiță ar putea fi un pseudonim al domnului scriitor Ciucă, dacă n-ar fi unul dintre idolii închinătorilor la idolul Călin Georgescu. Dacă vei căuta mai mult pe FB (sau chiar pe FSB) s-ar putea să afli că a scris cu aceeași vehemență și despre Andrei Pleșu, Liiceanu și cam tot ce a reprezentat, la un moment dat, floarea intelighenției autohtone. Că și ăștia-s cam obosiți după atâta osârdie la susținerea democrației, e altă mâncare de pește.
Pentru Liiceanu , Pleșu că intelectuali jos pălăria. Că și caractere mai puțin, trup și suflet cu Băsescu, după ce cirmaciul a fost deconspirat că informatorul Petrov, liniște de mormînt !
Badie paul fiți ar anagrama și „ca și ul” ale tale și nu le da altuia! Ai împrumutat pana cu care-și „innobileaza”discursul misticoid tov kakalin Kremlin? Ori tu 3sti în carne și oase?
Auzi! „ Premiile cumpărate prin influența Sistemului nu te pot așeza în rândul marilor creatori.”
Păi cum să vorbești de funie în casa spânzuratului, și de scriitori mari, cu mari proptele politice (a se citi bugetare) în casa admiratorului sincer al lui Ciucă?! Miroase tare a pește dinspre Dunăre, spre Cetate.