Midtjylland. Of, ce vai, ce chin, ce jale!… E un nume greu al fotbalului european – greu de ortografiat, și mai greu de pronunțat corect. Păi, nu degeaba, cu drag limbaj de stejar în presa scrisă („nici nu știm cîți am mai rămas“, vorba aia…) și în audiovizual, stimați cititori și telespectatori, s-a tot pomenit despre „blestemul danez“ sau „blestemul nordic“. Cu unii ca ăștia, ți se înmoaie pixul pe hîrtie, ți se limbă plimba-n gură, băi, tată, băi! Deci sincere felicitări FCSB = Steaua. Prin post, cu post și prin rugăciune s-a mai alungat blestemul.
Doamne ajută! Disconfortul întîlnirilor noastre cu specificul nordic, domnule, mai poate genera și alte comentarii. Mai ales acum, înaintea dublei decisive cu temutele reprezentative din Kosovo și Cipru, se aprind noi discuții pe vechi obsesii identitare. Iarăși vom vorbi despre stilul echipei, despre „specificul național“ și al Naționalei. Din ce modele de succes să ne (mai) inspirăm? Unde le priește mai bine jucătorilor români din diaspora, ca să ne aducă bucurii suporterilor români din țară, cîți am mai rămas. Interesant.
Acum, în aceste clipe decisive pentru neam și țară, sîntem de-a dreptul „italiani“. Din rîndul stranierilor, înțeleptul selecționar Il Luce a convocat cinci jucători care activează în Peninsulă. Patru dintre ei sînt titulari de drept la Națională, cei doi Marin de la mijloc, plus Parmezan, Man & Mihăilă, pe flancurile ofensive. Am zice că și Drăgușin s-a călit tot în fotbalul italian, dovadă fiind faptul că actualmente se mai pierde prin ceața londoneză de la Tottenham. Nu-i bai, își va reveni cînd se va întoarce pe continent. La o adică, inclusiv domnul Gică Popescu, strămoșul speranței Radu Drăgușin, se simți mult mai bine la Barcelona decît la Tottenham. Adică mai la cald, nu la umezeala aia care-ți intră-n oase. Și l-a făcut pe Adi Mutu să devină depresiv, nu așa cum a fost la Verona, Juventus sau Parma.
Concluzia numărul unu. După cum ziserăm, fotbalistului român îi place mai mult soarele Italiei decît clima altor continente, altor campionate. Tot ca exemplu, Kivu și Lobonț au mers în Olanda, dar și-au cunoscut împlinirea la Milano și, respectiv, Roma. Revenind la băieții noștri de azi, Răzvan Marin se simte mai bine în Sardinia, titular la Cagliari, decît în incerta Belgie. Prea puțin fotbaliști de-ai noștri s-au împăcat să stea o viață prin campionatele mai friguroase, mai ploioase. Și îi poți număra pe degetele de la picioare.
Întrebare. De ce băieților noștri din diaspora fotbalistică le zicem stranieri și nu le zicem strangers sau étrangers, sau cum le-o zice în alte limbi?
Concluzia numărul doi. Vorba străbunilor, sîntem latini și punct, și… punctum. În sensul ăsta, inevitabil, ne vom baza pe stilul italian măcar pînă la Mondiale. Stați așa, nu săriți, moșilor! Stilul italian nu mai e chiar ăla pe care îl știați voi de pe vremea lui Catenaccio. Noi, dacii, ne putem inspira din „stilul italian“ – un amestec subtil de raționalitate, șmecherie, dîrzenie și creativitate. Zău, chiar ne-ar plăcea, tot cu Mircea Lucescu pe bancă, să-i prindem pe italieni în grupa preliminară pentru Mondiale, să reapară ziarul Sportul și să titreze ca pe vremea marelui Loți Bölöni: „Au învins dacii!“.
Concluzia numărul trei: Pe ei, pe ei, pe mama lor! Forța, băieții! Hai, România!
