Lift me up

Am stat sîmbătă după-masă o oră întreagă blocat în lift. Știți poveștile alea horror cu oameni blocați în lift care se sufocă, au atacuri de claustrofobie în lumina pîlpîitoare a neonului sau, mai rău, trebuie să socializeze cu alți oameni blocați în lift? N-a fost așa. A fost de-a dreptul plictisitor. Liftul s-a blocat undeva între patru și cinci. Am apăsat pe toate butoanele posibile, inclusiv pe alarmă, după care am sunat la depanaj, care a promis că vine să mă scoată, să nu intru în panică. N-am intrat. Mi-am autoevaluat nevoile de foame, sete, mers la baie și mi-am dat seama că-s chiar OK. Tot ce trebuie să fac e să pierd vremea aiurea pe telefon pînă vine cineva să mă scoată. N-ar trebui să fie prea greu, nu? Greșit, aici începe coșmarul. Liftul în care m-am blocat era genul de lift comunist, renovat cu lambriuri pe pereți și radio în surdină. Pînă să sun la depanaj, muzica fusese un jazz moale și leneș, mai toată bucuria să te blochezi în lift, dar imediat ce-am închis telefonul, volumul a crescut cu 150% și au început să curgă mesaje electorale pentru alegeri. Ca într-un experiment de reeducare, timp de trei sferturi de oră, am fost forțat să ascult diverși maeștri ai vorbitului degeaba, printre care și Bogdan Diaconu, cum se întrec în promisiuni patriotice, îndemnuri băloase și clișee electorale. Coincidență sau nu, cînd s-au terminat vomele, s-au deschis și ușile, dar nu m-a întîmpinat nici un reprezentant de partid ca să-mi împartă fluturași, semn că noile metode de marketing de gherilă nu-s pe deplin perfecționate. Cine știe, poate data viitoare cînd deschid frigiderul sau trec printr-un gang întunecos o să pornească din nou emisiunea electorală. Pînă atunci urc și cobor pe scări.