Văicăreala socio-istorică de la noi e ușor de înțeles. Nu-i așa că în România nu se întîmplă nimic bun? Sîntem condamnați de istorie la o veșnică rătăcire (era să scriu pomenire)? Nu noi, da’ nici copiii copiilor noștri nu vor avea parte de o Românie mai bună? Știți sloganul? Ei bine, e vechi. Cînd e citat Eminescu cel politic, ni se pare că nu s-a schimbat nimic, că trăim în aceeași țară atemporală și imobilă. Concluzia simplă: nimic nu se schimbă, nimic nu se transformă, batem pasul pe loc și ne copleșesc nedreptatea, hoția, impertinența, impostura, aroganța… O fi așa sau exagerăm? E, dar acest „este” reprezintă doar prima parte a unui răspuns mai nuanțat. Cei care l-au citit pe Flaubert, cu Dicționarul ideilor primite de-a gata, vor înțelege ce spun. Scepticul scriitor și gînditor înțelesese prea bine că structura social-culturală a unei țări sau a unei națiuni rămîne ancorată și în limbaj, dar și în gîndire prefabricate.
Dincolo de asta, însă, orice societate evoluează, deși impresia e de stagnare. Am avut acest moment de iluminare cînd excelenta traducătoare franceză Laure Hinckel mi-a trimis, în urmă cu zece ani, niște fotografii cu strada Covaci, luate în 1990, iarna. Am privit stupefiat imaginile. Libertate, entuziasm, dar celebra și cea mai șic stradă din București părea să vină din noaptea vremurilor. Totul dărăpănat, totul trist, totul murdar și meschin. Nu mi-a venit să cred. Acolo trăisem eu sentimentul triumfal al victoriei și al Occidentului de peste gîrlă… Apoi am izbucnit în rîs. Noi nu vedem ceea ce ne înconjoară, așa cum nu vedem copiii crescînd sau părinții îmbătrînind. Lumea se schimbă pentru că, dincolo de păreri, oamenii visează una mai bună și se străduiesc, în pofida restricțiilor, a idioțeniei și a hoției, să construiască ceva valabil și durabil. Sînt de acord că, la noi, lucrurile nu merg bine și, mai ales, exemplele durabile nu ne preocupă. De la ONG-uri care au grijă de mediu la ONG-uri care au grijă de oameni. Nu le vedem pentru că există grupări (îndrăznesc să le spun „infracționale”) care au nimerit din prima țîța statului și care se tem să nu piardă această prețioasă resursă. Și hoțul a strigat hoții. Ăsta e un exemplu mic.
În domeniul legislativ se petrec lucruri invizibile, dar bine gîndite. Care ne privesc pe toți în acest nenorocit de ghetou cultural. Că Guvernul s-a gîndit să crească birul pe drepturile de autor, că inși nesătui se eternizează în posturi de conducere stipendiate de stat, că se aruncă banii de la cinematografie la prieteni, că se împart beneficii materiale la amici sus-puși – asta nu e de mirare. De mirare (și de apreciat) e că, în pofida acestei vînzoleli generale, oamenii construiesc și găsesc resurse ori soluții. Sînt un optimist pesimist. De aceea, m-aș bucura ca legea propusă de Vlad Alexandrescu și Dan Lungu, privitoare la drepturile de autor pentru copia digitală, să se voteze chiar mîine. Căutați-o. E OK. E binele mic care nu visează să se facă mare, ci bine.
1.076 de vizualizări
