Hăt, demult, pe cînd se potcovea Congresul XI cu Congresul XII la cumpăna anului 1974, permiteți să raportez: venisem din armată, îmi trăsesem blugii pe mine, îmi lăsasem părul să fluture în vînt și, cu toată puterea, decizia și nebunia tinereții, am plecat după marea dragoste a anului respectiv, într-o tabără studențească. Pe dragoste o chema Miruna. Intrase, ca mine, la facultate, în aceeași sesiune, dar, pe vremea aia, noi, băieții, făceam un an de instrucție la trupă, să ne iasă gărgăunii din cap. Cu altă ocazie (poate niciodată) am să vă povestesc cîte scrisori de dragoste și de adio am scris în cazarmă, pentru colegii de la sport. Deh, eram poet, le aveam cu vorbele, iar pe ei îi ardea distanța la lingurică. Să știți că ochii care nu se văd se uită și, chiar dacă partidul era drastic cu viața sexuală, obligatorie, necesară și suficientă după căsătorie, oamenii și-o trăgeau pe unde apucau, ca chiorii, ca înecații, ca nesătuii. Nu numai băieții (cum ar putea crede un naiv nedus la biserică), dar și fetele, exact în aceeași măsură, cantitate și satisfacție. Ei bine, dacă absentai la datorie, erai mîncat, erai înlocuit. Fără remușcări, da’ cu nițică ipocrizie. Îl țin minte și acum pe colegul cel blînd Rădășanu Crișan, ce figură făcuse cînd i-a comunicat fata, dragostea vieții lui, că s-a cuplat cu cel mai bun prieten. M-a rugat să scriu cea mai ironică și usturătoare misivă care s-ar fi putut scrie în istoria umanității. De scris, am scris-o, da’ nu știu cît și dacă a usturat-o pe infidelă.
Ei, dar timpul trecuse, iar eu ieșeam cu Miruna pe dealurile patriei și ne sărutam cu foc. Apoi, seara, în jurul focului de tabără (aiurea, nu era nici un foc de tabără, erau niște paturi de fier într-o cabană nașpa), urmăream cu mintea dusă spre plăceri care mai de care mai vinovate discuțiile tehnice. Pentru că în tabăra aia se aciuaseră niște studenți la Politehnică și la Automatică. Și despre ce discutau ei? Ei bine, despre lampă și tranzistor. Țin minte ca acuma. Erau doi băieți de băieți, înalți, frumușei, dar cu un dezinteres suveran și nejustificat pentru genul feminin. Și, tot ca azi, de la o discuție simplă, care ar fi trebuit rezolvată cavalerește, cu scheme și ecuații, electroniștii noștri s-au înroșit, și-au pierdut udul rațiunii și mai aveau puțin să se ia la bătaie. „Lampa e de bază – zicea unul –, s-a ars, ai scos-o din soclu, ai pus una nouă, gata.” „Mănînci căcat – se îmboboșa celălalt –, tranzistorul ocupă o sutime de spațiu, poți pune o sută de tranzistoare în locu’ la lampă.” „Nu înțelegi nimic. Lampa are suflet, e caldă.” „Nu știi nimic, tranzistorul e rece! Ăsta e viitorul.” „Nu se compară!” „Nu se compară!”
Miruna asculta vrăjită. M-am foit lîngă ea. „Știi, avem un hogeac peste o zi, la un unchi de-al meu din satul de dincolo.” „Ce bine, a spus ea, mă durea deja capul. Cînd plecăm?” „Mîine dimineață.” „Ce bine! Stai să văd, care e mai bun, tranzistorul sau lampa?”
1.388 de vizualizări
