Iată o poveste simplă și fără urmări. Ca să vedeți unde dai și unde crapă.Am fost invitat de niște prieteni mai tineri la o seară literară (o lectură cu public) la Manasia, un local de pe Moșilor. Cum se întîmplă în astfel de ocaziuni solemne, între prieteni, organizatorii au căutat pe net cîte ceva despre autori. Tiberiu Neacșu mi-a trimis, cu o zi înainte, un clip video cu subsemnatul, filmat în urmă cu peste 20 de ani. „Habar n-aveam – mi-a zis – de poezia asta.“ M-am revăzut cu un soi de regret, chiar dacă n-am avut răbdaresă mă uit la versiunea mea mai tînără.
Și, în clipa aia, mi-am amintit. Laurențiu Ulici, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor, avusese o idee îndrăzneață. Să filmeze vreo 40 de poeți citind din cărțile lor. Apoi, să facă un soi de arhivă video, în care scriitorii să rămînă și ca figuri mișcător-vorbitoare. Țin minte și acum mica trupă compusă dintr-un regizor, un operator, un maestru de lumini și un sunetist. Ulici a plătit mult (cred). Pe vremea aia, înregistrările se făceau cu aparate profesionale, doar că profesioniștii erau, pe atunci, limitați la o imagine de 520 de linii. Nu ca azi, cînd un telefon de o mie de lei trage 4K. În fine, nu banii erau problema. Poeții au venit, au citit și au plecat. Înregistrările au rămas și pot fi văzute și azi pe YouTube.
Tehnica a evoluat, doar că, pînă azi, nimeni de la Uniunea Scriitorilor nu pare să fi aflat cum și de ce trece timpul.
Din 2000 pînă azi au murit și scriitori mari, și mai modești. Dispariția lor a fost întovărășită de ferpare meșteșugite. Dar în arhiva Uniunii au rămas, poate, numai dactilograme și fotografii de strînsură. Nu există, la ora actuală, nici un proiect de imortalizare digitală a miilor de membri. Nu există nici o inițiativă de promovare, de răspîndire a figurii lor, a prezenței lor fizice. Trec prin breaslă atîția oameni și nu rămîne nimic după ei. Arhivele foto s-au învechit, pentru că breasla nu numai că n-are un laborator video, dar nu are nici măcar fotograf. Tot ce vine către sediu sau depozit (?) are origine în inițiativa televiziunilor, a posturilor de radio, în agonia presei române.
Nu pot decît să mă întristez că onorata conducere nu dă doi bani pe forța de penetrare a net-ului, pe rezistența în timp a serverelor Goagăl și pe calitatea excepțională, dar atît de ieftină, a tehnologiei actuale. Partea și mai tristă a poveștii constă în aceea că nimeni care vine din afară (sau chiar de la Ministerul Culturii) nu poate afla imediat ce a scris un autor, ce portofoliu are, cum poate fi găsit. Telefoanele sau adresele se caută în catastif, dacă e timp. Editurile mari și mici știu mai multe despre scriitori decît Uniunea însăși, care primește bani de la stat pentru asta. Nu că nu există un catalog în limbi de circulație, dar nu există nici măcar o formă modernă de a accesa pe cel mai mărunt coleg. Viitorul a început ieri. Dar tot ieri s-a oprit.
1.202 vizualizări
