Ca un adevărat geniu liric și tragic, Virgil Mazilescu îşi purta cu el poeziile. Nu pe hîrtie, ci în cap. Cu cît îmbătrînesc, cu atît mă miră mai mult capacitatea lui fenomenală de a-și memora versurile – care numai melodioase, ritmate și rimate nu erau –, dar singura explicație care-mi vine în minte e că nu a scris mult, iar fiecare poem avea o elaborare îndelungată. Altfel, e clar că-și ducea averea cumva sau pe undeva. Dar, desigur, nu în celebrul sac de mască antigaze – acolo se culcuşea altceva. Inspirația sau expirația. După cît timp a trecut, îmi vine să spun: abandonul, alinarea. La masă, la crîşmă, cînd sticluţa de vodcă (cea ascunsă la vedere în sacul cu pricina) era pe jumătate goală sau plină, cînd atmosfera sau vremea permiteau, sau nu, numai ce rotea nişte ochi grozavi şi începea.
Aşa am auzit și eu, prima dată, versurile pe care le spun şi eu acum fără nici un efort: „transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă de ce mă frămînta în ultima vreme atît de mult – doar prevăzusem totul pînă în cele mai mici amănunte…” Virgil avea prieteni buni şi admiratori redutabili, Madi, Suciu, Frăţilă şi alţii, mulți, puţini, care-l ascultau întotdeauna în extaz. Recita, adică spunea. Cu o enormă grijă pentru accent şi tonalitate. Era atent ca un vultur la reacţia publicului. Puteai să ai o mie de obiecții, desigur, prima reacție era să te facă prost. Să te umilească, dar ce să vezi? La următoarea lectură, schimba ceva. Ce vreți? Așa sînt poeții. Orgolioși pînă la Dumnezeu, dar temători și grijulii cu viermii de mătase ai versurilor. Visa, ca orice poet, să ridice stadioanele în picioare, să dirijeze lumea, să cîrmească corabia lirică pe oceane de alcool, dar se mulţumea cu ce se găsea. De la Stolichnaya la Cristal. Iar dacă i-ai fi promis stadioanele alea pline, doar să scrie pe înțelesul publicului, ar fi rîs de tine sau, mai grav, ți-ar fi vărsat vodca-n cap – gest de supremă mînie sau desconsiderare. Pe scurt, Mazilescu ura și iubea în aceeași măsură.
Prin ’83, George Ţâra înfiinţase, la Complexul Tei, un cenaclu multidisciplinar, „Pupăza din Tei”, unde veneau dramaturgi, cineaşti, artişti. UTC-ul, inconștient cum îl știm, îi acordase libertatea de a face cenaclu la ștrand. Într-una din zile, într-o duminică, era programat pentru lectură Mazilescu. Nu singur. Înaintea lui, nişte arhitecţi de toată isprava, grijulii cu Capitala de mîine (adică de azi), prezentau un proiect de sistematizare/salvare a Bucureştilor. Atunci l-am văzut prima dată pe Virgil (căruia prietenii cei mai buni, cei din tinerețe, și pe care nu-i cunoscusem, îi spuneau Bulă) cu foi dactilografiate în mînă. Era nervos ca un debutant şi încerca să fie atent la prelegere. Publicul urca spre 100 de participanți – deci ocazia de a recita stadioanelor era la o aruncătură de băț. Un minut, două, după care răbdarea i s-a evaporat. Și-a reintrodus mîna, cu mai multă rîvnă, în raniță. A început să se agite. „Mai stau mult idioţii ăia?” Întîi, cu voce şoptită. Apoi, mormăit. Apoi n-a mai suportat şi a izbucnit: „Gata! Ajunge! Vreau să citesc!”. Oamenii s-au uitat nedumeriţi, au tăcut şi i-au cedat locul. Ca un elev premiant, Virgil a păşit către podium.
