Fost cercetător la Radio Europa Liberă, istoric, politolog, profesor universitar și eseist, Michael Shafir e unul dintre cei mai buni cunoscători ai noștri în materie de politică internațională. Nu crede în Brexit, nici în politica externă a lui Donald Trump.
Cristian Teodorescu: Ești unul dintre puținii în ale căror judecăți cred în materie de politică externă. Cum ți se pare Brexit-ul cu care Boris Johnson, noul premier britanic, defilează?
Michael Shafir: Cred că este unul dintre multiplele simptome ale unei lumi în derivă. Este o lume lipsită de memorie sau, mai exact, una cu memorie falsă, care a uitat de unde a plecat, a uitat care au fost motivele care au dus la crearea Uniunii Europene și, mai ales, este o lume care a dus-o într-atît de bine încît a uitat cum arată răul. Adaugă aici izolaționismul american nou-întruchipat de Donald Trump, care conduce statul ca și cum ar fi o băcănie rasistă din Alabama anilor ’30 ai secolului trecut și cred că vei ajunge inevitabil la concluzia că, în vreme ce noi o tot dăm cu bancuri despre blonde proaste, cea mai tristă distopie cu doi blonzi ne găinează prezentul și viitorul. Boris Johnson este autorul unei biografii a lui Winston Churchill. N-am citit-o, dar a avut critici bune. El se vrea un Churchill al timpurilor noastre. A uitat, însă, că fiind conștient că apusul imperiului unde „soarele nu apune niciodată” era inevitabil după război, Churchill s-a numărat printre arhitecții ideaționali ai UE. Pentru a face față amenințării de la Răsărit, care, iată, azi renaște în circumstanțe infinit mai favorabile datorită celor doi blonzi.
C.T.: Luînd-o mai din urmă, de ce englezii, unii dintre ei, vor să iasă din Uniunea Europeană?
M.S.: Iau notă cu satisfacție că întrebarea nu se referă la britanici, ci la englezi, ba chiar la unii dintre ei. Pentru că, într-adevăr, scoțienii se opun vehement (ba chiar ar putea opta pentru sciziune la un viitor referendum), galezii sînt ambivalenți, iar Londra este cea mai mare perdantă și se opune cu înverșunare Brexit-ului. Ca să nu mai vorbim de pericolul reizbucnirii conflictului din Iranda de Nord. Cine a sprijinit Brexit-ul? Nu clasa înstărită, deși conservatorii lui David Cameron l-au pus pe ordinea de zi a unui referendum. Dar au făcut-o sperînd că în acest fel se vor debarasa de presiunile populiștilor de genul unui Nigel Farage, care a jucat cu succes cartea anxietăților claselor de mijloc și chiar a celor de jos (dar albe!) produse de fenomenul globalizării; migranții au devenit astfel pseudo-pericolul care ameniță cultura insulară, și apoi a venit rîndul „instalatorului polonez”. A contribuit însă și lunga tradiție britanică de a se ține deoparte de Europa continentală (percepută ca inferioară), intervenind numai cînd o cere interesul național de moment. Ceea ce i-a și adus porecla de „perfidul Albion” din partea continentalilor. „Soluția” a constat în debarasarea de „birocrația de la Bruxelles” și redobîndirea „suveranității complete”. Dar, conștientă cum este de pierderile economice enorme aflate la orizont, Theresa May a crezut că poate face biciul să trosnească sub forma liberei circulații de mărfuri fără a fi însoțită de libera circulație a persoanelor. De trosnit a trosnit biciul, dar ne-am ales cu Boris Johnosn.
C.T.: Dacă se va întîmpla Brexit-ul, ce se va întîmpla cu cei rămași în UE?
M.S.: Răspunsul la această întrebare depășește contextul imediat. Mai întîi, Regatul Unit a jucat un rol destul de important în sprijinirea extinderii Uniunii Europene, spre deosebire de alte state importante, cum ar fi Germania și Franța, care s-au dovedit reticente în ultimii ani. O dovedesc chiar vizitele făcute în Kosovo și Muntenegru de către Johnson, în calitate de ministru de Externe în Guvernul May în 2016. Odată cu ieșirea britanicilor din UE, este de așteptat ca extinderea Uniunii să tot fie amînată, deși Macedonia de Nord și Albania se așteaptă să deschidă tratativele în curînd. Dar una este începerea acestora, și alta accesarea propriu-zisă. Cine nu crede, să-i întrebe pe turci, care au deschis negocierile în 2005. Mai apoi, nimeni nu știe deocamdată cum va arăta Uniunea Europeană sub conducerea doamnei Ursula von der Leyen. Se va pune sau nu în aplicare planul de a condiționa alocațiile bugetare de respectarea statului de drept? Ar fi o lovitură grea dată nu numai așa-numitelor state „suzeraniste” (Ungaria, Polonia), dar și României. Mai departe, ce ar însemna acest lucru pentru acele state care (trucat sau sincer) plasează interesul și identitatea națională în centrul valorilor pe care le propagă? Nu devin ele un fel de cal troian al lui Donald Trump, care consideră UE a fi mai degrabă un concurent economic decît un aliat? Mai grav, nu amintește „America mai presus de toate” de „Germania mai presus de toate”? Cu alte cuvinte, scopul primar care a dus la crearea Uniunii Europene, acela care a fost uitat atît de repede (o Europă fără războaie), este aruncat la lada de gunoi a bătrînului continent. Nu m-ar surprinde, deci, să văd în anii viitori că acea Europă „cu două viteze” va redeveni Europa celor care n-au uitat.
C.T.: Cum ți se pare politica externă a României din ultima vreme?
M.S.: România nu este singurul stat al cărui politici externe suferă de pe urma clivajului atlantico-european. Răspunsurile pe care le-am dat pînă în acest moment reflectă fără doar și poate propriile mele valori, pe care le-aș defini ca fiind umaniste, fără coloratură partinică. Dacă vei insista, nu voi contrazice că aparțin spectrului de centru-stînga. Spre deosebire de persoane, statele acționează în primul rînd pentru propria supraviețuire. Deși nu mă identific cu alte premise ale abordării „realiste” în studiul relațiilor internaționale, cred că autosupraviețuirea rămîne de netăgăduit ca scop. Dar atunci cînd ea este transferată de la stat la persoană, încetează să fie scop, transformîndu-se în mijloc. Nici cel mai bun ministru de Externe nu poate salva supraviețuirea statului care devine instrument de salvare a propriei pieli. România a fost de multe ori binecuvîntată cu diplomați excepționali. Nu și cu vrăjitori. Avem ambasadori care știu să-și facă treaba pe unde au fost trimiși sau nu e cazul să-i privim drept miniștri ai României în străinătate, ci doar ca persoane răsplătite politic cu cîte o ambasadă? Depinde de la caz la caz. Tind să cred, bazîndu-mă pe propria experiență, că și un ambasador numit politic poate fi un bun diplomat atîta timp cît își servește țara și nu partidul.
C.T.: Ce părere ai despre Ministerul nostru de Externe?
M.S.: Ca instituție, am o părere proastă, ca să nu folosesc un cuvînt mai tare. O spun tot din experiență proprie. Am condus (neremunerat, adaug) ani buni delegația română la International Holocaust Remembrance Alliance. La un moment dat, am fost nevoit să demisionez din delegație. Nu vreau să intru în detalii, pentru onoarea ministerului. Am trimis o scrisoare. Excepționalul și regretatul diplomat Mihnea Constantinescu, care dorea să-i fiu adjunct cînd România a preluat președinția IHRA, l-a convins pe premierul de atunci, Victor Ponta, să-mi trimită o scrisoare de prețuire pentru activitatea mea. Cred că de atunci s-au schimbat cinci sau șase miniștri la Externe. Aștept și azi un răspuns. Nu de la ministru, ci de la departamentul care a coordonat activitatea mea.
Mda, fain. Si, cireasa pe tort, nu se dezice de Mihnea Constantinescu, cum au facut multi altii, dar curajos, numai dupa ce au aflat ca a murit.