Mîncare pe care

La parterul blocului meu e o școală generală, iar lipit de școala generală e un loc de joacă ce se umple în fiecare pauză cu copii și răcnete. Dacă cineva mi-ar fi povestit înainte să mă mut că răcnetele de copil circulă cu o viteză dublă față de viteza sunetului pînă la etajul șase, după care intră pe geamul întredeschis și explodează cu toată forța, ca o rachetă inteligentă, dirijată prin satelit de americani, nu l-aș fi crezut niciodată, dar am aflat pe propria piele că așa e și m-am împăcat cu gîndul. Printre conversațiile scoase din context care mi-au intrat în casă zilele astea sînt: „Mie-mi place pizza!”, „Mie-mi plac spaghetele!”, „Eu am mîncat o dată pizza cu spaghete!”, „Da, da’ tot lasagna italiană e cea mai bună!”, „Daaaaa! Iubesc mîncareaaaa!”, „Și eu iubesc mîncarea! Să mîncăm chiar acum!”, „Ioana, dă-mă mai tare în leagăn! Și pune pe Instagram! Haștag dă-mă mai tare!”, „Haștag nu vreau!”, „Haștag ești o vacă!”, „Haștag te spun!”, „I-a scris diriga ceva maică-mii pe grupul de WhatsApp de părinți și a început să urle la mine. Cred că e belită treaba”, „L-am omorît aseară pe unu’ care era din America. Cred că l-am omorît de tot, că după aia n-a mai intrat”. Care e concluzia? Concluzia e că, deși toată lumea îi plînge că sînt cea mai proastă generație de pînă acum, copiii de azi au exact aceleași preocupări ca ăia de ieri, adică părinții lor. Și, desigur, lasagna italiană e cea mai bună, toată lumea știe asta.