Degeaba a scăpat cu viață Vasile Lupu din bătălia de la Finta, căci soarta lui o apucase deja pe drumul pierzaniei. Din 17 mai 1653, cînd a părăsit cîmpul de luptă odată cu un nor de săgeți (pe care a reușit, pînă la urmă, să-l întreacă), Vasile a intrat în epoca pribegiei, o epocă scurtă, dar plină de înțelesuri creștine.
Șirul umilințelor a început în cortul ginerelui său, Timuș Hmelnițki, unde căzăcimea care se împărtășea cu vin a vrut să-l răstignească pe loc, pentru prada puțină dobîndită în incursiunea valahă. Vasile și cele trei burți ale sale au scăpat ca prin urechile acului, și atunci a fost pentru prima oară cînd această zicală i-a pus pe gînduri pe creatorii de proverbe. De la Soci a fugit în Bugeac, la tătari, unde a evitat, la mustață, experiența violului în grup. Vasile purta mustață și fiii hanului evitau, din experiență, o anumită mîncărime care apărea pe piele, în zona buricului, a doua zi. Fuga acestui pribeag gras a urmat ruta anatoliană și s-a sfîrșit la Constantinopole, în temnița Celor Șapte Turnuri. Aici, Vasile a cunoscut îndeaproape ceea ce cunoscuseră, la chefurile sale, slujnicuțele din anturajul doamnei Tudosca și copilele de boier. La eliberare, cîntărea cu un chintal mai puțin și vădea o anumită ușurință atunci cînd umbla la budă, căutînd mîngîiere în ultimul tron. A murit în 1661, în Fanar, fără ca între prepelița rămasă în gît și otravă medicii să se fi putut decide asupra cauzei.
Dacă e să-l asemănăm cu un feudal în viață, Vasile Lupu a fost un fel de Nicușor Constantinescu, baronul Tomisului. Nu doar firea sălbatică, fața de căpcăun, cele 200 de kile și setea de înavuțire le sînt comune celor doi, dar se povestește că, odată, întorcîndu-se călare de la un chef cu decapitări, Vasile a adormit pe cal într-o răscruce. Cînd l-au trezit arnăuții de la Rutieră, domnul Moldovei s-a mîniat așa de tare, încît cei doi cronicari de la știri, sosiți la fața locului, n-au mai apucat să-și scrie letopisețele de seară, fiind doborîți cu săgeți.
Publicat în Cațavencii, nr. 17(95) 2013
