Cumplită era setea moldovenilor la 1777. Să bei doar apă în epoca fanariotă era o cruzime care întrecea năvălirea tătarilor. Să înfrunți bezna, foamea și păduchii complet treaz era un proiect de luciditate cutremurător. Țăranul de rînd nu se putea atinge de struguri decît noaptea, cînd paznicii boierului nu-i nimereau cu archebuza decît pe fugarii mai înceți. Și apoi, viile puteau fi culese doar dacă lăcustele veneau în noiembrie sau dacă filoxera se muta pentru un sezon în Țara Românească.
Norocul Moldovei s-a numit în anul acela Constantin Moruzi. Fost postelnic la Iași, fost dragoman la Constantinopole, Moruzi a intrat în grația sultanului după ce a contribuit cu un pumnal și cîteva halebarde la asasinarea lui Grigore Ghica al III-lea. Erau, desigur, și alte argumente pentru a-i fi încredințat tronul. Moruzi era fidel turcilor, vorbea greacă, latină, franceză, turcă, arabă și putea căra singur în spinare cei trei saci cu aur sub care se prăbușise la picioarele lui Abdul Hamid I.
Misiunea lui principală a fost aprovizionarea oștilor turcești care își făceau veacul în regiune cu ocazia războaielor ruso-turco-austriece. Sînt voci care spun că Moruzi a jupuit populația cu aceeași sîrguință pe care au arătat-o ceilalți fanarioți. Că a smuls de la gura poporului ultima coajă de pîine și ultima turtă de mălai. Așa o fi, dar e sigur că a pus în loc primele păhărele cu țuică de corcodușe, care au contribuit la ridicarea moralului și la relansarea aspirațiilor feudale mai mult decît ar fi făcut-o învierea lui Ștefan cel Mare și Sfînt.
În 1778, moldovenii erau depășiți de dificultățile tehnice ridicate de alambic, așa că rachiul, atît cît se găsea, era de import. Polonezii dețineau monopolul acestui drog de prune, pe care-l distribuiau la prețuri destrăbălate unui popor copleșit de propria înapoiere tehnologică. Constantin Moruzi a închis granițele, a interzis vînzarea alcoolului leșesc și i-a îndemnat pe moldoveni să pună mîna pe uneltele bețivului. Din mîinile lor – mirate la început, apoi din ce în ce mai dibace – au ieșit mii de distilerii de țară, mii de velnițe și povarne, din care, ca din craterul unui vulcan creator, se înălțau aburii cei aromați ai comei alcoolice. De atunci, moldovenilor nu le-a mai păsat de suferințele sărăciei: aveau prunele, perele și caisele la îndemînă. Constantin Moruzi a domnit pînă în 1782, cînd sultanul a observat că domnia i se clatină și l-a mazilit.
dupa stil, textul e scris de doru buscu