Johnny English s-a acoperit întotdeauna de gloria nepieritoare a modestiei. Indiferent de film, umorul din regretabila serie reușește să se mențină eroic la cotele de avarie ale Dunării într-o zi de secetă feroce. Avem glume tîmpite, glume răsuflate, glume fără haz și glume mai chinuite decât bășina aia aparent fără final din Nunta mută.
Rowan Atkinson n-a pus nici un dram de efort în crearea personajului și asta se vede lejer. E o clonă acefală de Mr. Bean. Unde ultimul își descurca propriile boacăne prin inteligență și spirit inventiv, spionul lui Atkinson e doar o reformulare plictisită a lui James Tont. O serie de scheciuri unde Mr. Bean pune în balanță soarta lumii încălțat cu un metaforic pantof roșu ar fi fost interesantă acum douăzeci de ani, cînd personajul avea șarmul noutății, iar actorul avea nervul dat de vîrstă. Dacă e ceva pozitiv de spus despre nontagonist și filmul croșetat în jurul său, este doar că nu înșeală așteptările cele mai pesimiste.
Pelicula deja se bucura de o faimă sinistră dinainte de lansare. Un geamăt de ură și silă însoțea trailer-ul dacă soarta haină îl arunca în calupul de mizerii publicitare pe care publicul trebuie să-l înghită înainte de film. Să fii atît de dezamăgitor în mai puțin de trei minute e într-adevăr o mare performanță. Dar, fiind niște profesioniști, realizatorii n-au epuizat tot potențialul doar în trailer. Nu. Filmul există ca să împingă privitorii pe marginea unei prăpastii pe al cărei fund se află doar regretul profund. Și privitorii vor sări singuri, pentru că alternativa e prea horror pentru a fi tolerată.
Povestea e subțire și puțin relevantă, utilă doar ca să-l aducă înapoi din ghearele anonimatului pe spionul dandana din titlu. Destul să spun că scenariul e construit obsesiv în jurul ideii de eră digitală, chestie stoarsă de ultimul strop de interes de franciza James Bond-ului original. Și asta pornind din anii ’90. Deci Internet, gadget-uri, realitate virtuală și Bean, pardon, English, care e total pe dinafară. Nu uitați să rîdeți cînd auziți semnalul sonor.
Scenariul suferă de o gravă inadecvare la public, asta dacă are măcar vaga idee cui i se adresează. Judecînd după infantilitatea cumplită a replicilor și după nivelul plasat îndeajuns de jos încît un bețiv să poată pretinde că e campion la limbă în timp ce merge în patru labe, ai spune că e un film destinat exclusiv copiilor. După care filmul se sucește brusc și parcă ar vrea să smulgă zîmbete și din partea părinților acompaniatori. În sala în care am fost eu, copiii începuseră să se uite deja pe telefoane, iar părinții se foiau nervoși. Nu toți, dar destui cît imaginea de pe ecran să simtă nevoia unei bruște colorări în sepia, doar-doar va acoperi rușinea de-a reda un asemenea film stupid.
În cel mai bun caz, Rowan Atkinson arată ca un pește de pe centura Sloboziei care și-a scos personajul la produs și încearcă să agațe spectatorii cu „Băiatu’, nu vrei o poantă?”. E trist, mai ales cînd Atkinson a demonstrat în ani de carieră că poate infinit mai mult. Probabil că a intrat în zodia lui De Niro și preferă să joace în orice mizerie, doar ca să nu se plictisească acasă.
În aceeași notă, e revoltător să vezi cum își pierde vremea Ben Miller, excelent pe vremuri măcar în primele două sezoane din Death in Paradise.
Dar, în definitiv, a fost alegerea lor. Alegerea publicului ar fi să stea departe de film. Așa, de dragul neuronilor.
Johnny English Strikes Again. R.: David Kerr. Cu: Rowan Atkinson, Ben Miller, Emma Thompson.
