Azi a cam trecut moda cenaclurilor. Au murit și nu mai vor să învie. Într-un fel, e trist, pentru că acolo puteai primi niște picioare literare-n fund și niște laude sincere. Unde mai pui că, obligat sau de sine stătător, îți exprimai părerile și învățai să vorbești. E știut că poeții care n-au trecut prin traumatizanta experiență cenaclieră nu prea le au cu vorbitul. România lui Ceaușescu duduia de cenacluri și, scurt timp după dispariția tartorului, au mai fîlfîit din aripi (vreo zece ani). Apoi s-au stins.
Nici nu vă trece prin cap cîte se petrec la un cenaclu! Cine crede că noțiunea asta e un lucru serios se înșeală. Excepțiile (despre care se spune că confirmă regula) nu fac decît să pună în abisul gîndirii taman gîndirea cenaclistă. Pentru că, dincolo de grupurile care încercau să facă ceva valoros, marea majoritate erau o baie sufletească, petale și catifea. Logica era asta: ne strîngem undeva, citim, eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine, da’ spui că sînt genial și eu, inimă largă, conced că și tu ești genial. În felul ăsta, toată lumea e mulțumită. Putem găsi motivul suficient pentru care restul lumii ignorante și obtuze își bagă picioarele în geniul „nostru”, da’ mai mult într-al meu, că, la tine, dacă nu te-aș aprecia eu – și, crede-mă, te apreciez –, nu e cazul de așa ceva!
În 1990, odată cu eliberarea energiilor creatoare ale poporului român împilat, hop cu această formă de manifestare. Poeții erau nevorbiți, iar cei nedebutați ardeau în focul inspirației. Așa se face că m-a invitat cineva (cum m-o fi găsit habar n-am) să mă duc la o lectură publică, la Observatorul Astronomic, pe Ana Ipătescu. Ce-mi zic? Ia să citesc poporului din producțiunea îndelung tăinuită. Ia să mi se mai audă vocea, îndelung înăbușită. Hai la cenaclu. Îmi iau foile bătute bine la mașină și mă prezint. Cînd colo, ce să vezi? Cezar Ivănescu patrona locul. Venise cu discipolii sau adoratorii (spuneți-le cum vreți, că nu greșiți), toți ca unul. Erau melodioși, repetitivi (ca maestrul, dar nici chiar ca el), pătrunși de lirică pînă la genunchi. Era o jale în tineretul ușor trecut, că-ți venea să plîngi înduioșat. Pe lîngă lirică, pătrunși și de geniul maestrului care le trasase drumul în viață, au dat drumul la caterincă. Ascultam nedumerit o tînguială monotonă, dirijată de Cezar, care-i privea (și păstorea) cu dragoste. Erau mulți. Dar mulți, cum ar spune un voievod. N-am înțeles nimic. Mi-a venit rîndul, am citit ceva obraznic cu cur, căcat și pulă, și am dat să plec. Stați, că acum vine și partea plăcută. La ieșire, un june poet pletos a venit și mi-a pupat mîna. Apoi m-a privit în ochi și a zis, sfîșietor: „Mulțumesc”.
Mi-a căzut fața și mi-am jurat în gînd să nu mai calc niciodată pe la cenaclu. Și așa a rămas.
1.090 de vizualizări
