Cine l-a văzut sau auzit vreodată pe Ion Mureșan nici nu și-ar putea închipui vreodată că în mintea lui dedicată sticluțelor veșnic pline și femeilor veșnic iubețe ar mai fi loc și pentru altceva. Altceva concret, numărabil și pipăibil. Sigur, sexul frumos e nespus de pipăibil, dar, El, Muri, pare întotdeauna un rătăcit al momentului într-o lume eternă, pe care o descumpănește, hîtru. Dar, deși o să rîdeți, poezia merge de minune mînă-n mînă cu spiritul întreprinzător. Aflați de la mine că, dacă auziți despre un poet că e cu capul în nori, adică e poet, să știți (tot de la mine) că ăla nu-i poet. E orice altceva, administrator, tinichigiu, contabil, versificator, dar poet, nu. Poeții știu pe ce lume trăiesc, lumea însă află și pricepe mai greu. Pînă se dumirește cetățeanul responsabil, artistul, zbîrr, pe-o dugheană. Mă rog, într-o crîșmă. Chiar dacă acum s-a lăsat de țigară și pileală, Ion Mureșan nu și-a schimbat înfățișarea de bon viveur cu o iotă.
În toamna tîrzie a lui ’93, am poposit la Cluj. Cu treabă, fără treabă, n-are importanță. Era amurgul Caritasului, împotriva căruia îndrăznisem să cuvînt la televiziune și să trezesc furia spectatorilor. Poate de atunci m-am obișnuit să nu cred în caii verzi de pe pereți. Nu puteam lipsi de la întîlnirile bahice cu Alexandru Vlad și Muri. Băutura, slavă Domnului, n-a lipsit nici odată pe glorioasele meleaguri. Uneori mă și întreb: ce-ar fi viața fără băutură? Singura alternativă ar fi să te îmbraci la patru ace, în gri închis, și să bați din ușă-n ușă, să plasezi Turnul de veghe. Ei, și la momentul respectiv, mă pune dracu’ să vituperez împotriva jocului piramidal care năucise capitala ardelenității. Mai rău, am tras concluzia că numai ardelenii, cu gîndirea lor vioaie și elastică, ar fi putut inventa așa o păcăleală națională. Alexandru, moralist cum era (dragul de el, parcă îl văd trăgînd din pipă și rotindu-și ochișorii rotunzi!), mi-a ținut hangul. Numai poetul noastru pufnea pe sub mustăți și nu zicea nici cîr, nici mîr. „Ce“, am întrebat cu nevinovăție, „nu-i așa?“ Muri s-a urnit, șovăielnic, la vorbă. El băgase. „Și?“ Și scosese. „Ei, pe naiba! Cît?“ Iar, că cîr, că mîr, „Hai, bre, zi-i!“ Așa, ca de două Dacii. „Nu mă-nnebuni! Ai două Dacii?“ Nu, ce-i drept, nu. Avea numai una. „Atunci dai de băut!“ „Nu, că acum nu mai am! Am băgat la loc vreo patru milioane. Trebuie să scot treijdouă. Îmi iau casă!“ M-am uitat la el cu admirație. Asta da, intuiție poetică! Auzi colo, casă! Muri avansase de la geniu poetic la geniu financiar.
Între timp, plățile au încetat, dar se puneau mari speranțe în minerii din Valea Jiului, care veneau călare pe trenuri suplimentate. Minerii au venit, au băgat, dar banii nu i-a mai văzut nimeni niciodată. Însă, de-acum, Muri avea Dacie. Dar nu putea ieși nici pe Corso, nici nu vrăjea gagici de la volan și nici nu rătăcea în voie. Nu nimerea niciodată pedalele și direcția. A bușit-o într-o lună și s-a lăsat păgubaș.
1.402 vizualizări
