Din 1883 și pînă în 1885, primar la București a fost Nicolae Filipescu. Capitala țării era pe atunci precum țara: plină de noroaie, gîște, argați și case de chirpici. Ici-colo răsărea cîte o clădire boierească din cărămidă, dar nu destul cît să șteargă impresia colibelor de paie și bălegar. Trotuare pietruite se găseau doar în fața hotelurilor din centru, dar între ele, dacă nu aveai trăsură, înotai prin glod. Cele cîteva clădiri oficiale, singurele construite din piatră, erau înconjurate de cîini vagabonzi și de haimanale, care se încălzeau la soare pe dalele de piatră. Orașul era străbătut de căruțe cu marfă și de calești mînate de muscali, iar praful ridicat de această goană zgomotoasă îngreuna privirea, astupa mizeria și propunea un aspect de ceață londoneză.
Ei bine, în cei doi ani și jumătate cît a fost primar, Nicolae Filipescu a construit Gara Obor, Observatorul Astronomic al Academiei Române, Hala Traian, parcul din Cîmpia Filaretului și opt școli de fete și băieți. A pavat cu piatră cubică 74 de străzi, a construit bulevardele Colțea și viitorul Regina Maria. A pus șine de tramvai pe principalul bulevard al Bucureștiului (azi Pache Protopopescu, Mihail Kogălniceanu și Carol I) și a dat drumul transportului electric. A extins iluminatul electric în toată zona centrală și a dus iluminatul cu gaz în cele mai îndepărtate mahalale, așa încît tîlharii din periferii au putut fi înhățați și noaptea, la lumina felinarelor. Planul cadastral al Bucureștiului, cea mai necesară lucrare pentru dezvoltarea unui oraș cu ambiții, a fost făcut tot în acei doi ani și jumătate, care amintesc și azi de muncile lui Hercule.
Nicolae Filipescu s-a născut în 1862, într-o veche familie de boieri cu moșii în Prahova, și a crescut într-o bogăție năpraznică, așa cum numai adevărații deținători de sate știau să dobîndească. A studiat, după moda vremii, la Geneva și Paris, iar la 23 de ani s-a întors în țară cu o licență în drept și s-a apucat de politică.
Nicolae Filipescu era o fire impetuoasă, care creștea din făptura lui mai degrabă mică, dar bine întocmită. Hrănit cu gîște și curcani de țară și, mai ales, cu patriotism exaltat, Filipescu avea brațe și umeri de hamal, dar chipul unui luceafăr cu ochi verzi și cu mustăți de roșior. Țelul lui ireductibil era unirea cea mare a românilor, iar pentru a-l atinge era în stare să facă orice. Ceea ce a și făcut, atît în politică și în presă, cît și pe cîmpul de onoare, cu sabia și pistolul în mînă.
La 25 de ani a intrat în politică. A fost deputat, apoi director și proprietar al ziarului Epoca, ministru și șef de partid. A luptat pentru generoasa lui idee fixă pe toate fronturileși cu toate armele. A folosit condeiul, portofelul, lama de oțel și glonțul, discursul strălucitor, seducția și diferite forme de nebunie agresivă pe care apropiații le numeau „temperament vulcanic“. Înainte să moară prematur, Nicolae Filipescu purta pe trup cicatricele celor 17 dueluri patriotice și avea mulțumirea că țipase cu folos la un rege care nu înțelegea să treacă mai repede în tabăra Antantei, după cum se va vedea în episodul următor.
