James Franco se străduiește să-și șlefuiască talentul de regizor de peste zece ani. Ba, judecînd după unele scene, uneori se căznește de-a dreptul. Din fericire, un asemenea efort titanic nu rămîne nerecompensat, dovadă că și în film, ca peste tot în lume, munca înnobilează. Dovada vie? Filmul de azi care, fără să exagerez prea mult, îl recomandă pe Franco drept un regizor admirabil de mediocru.
„Dar cum se poate?????”, probabil că se întreabă cineva citind paragraful de mai sus. „Vai, dar este imposibil! The Disaster Artist este epopeea lui The Room, unul dintre cele mai idioate filme din istorie, nu are cum să iasă prost! Măcar prin simpla comparație și ar trebui să iasă cel puțin bun!”
Asta ziceam și eu. A ieșit mediocru prin comparație.
Dar să lămurim termenii comparației, că nu toată lumea e la curent cu rebuturile cinematografice de acum 15 ani. Prin urmare: The Room este un film 150% cretin, genul de mizerie atît de tîmpită încît toată lumea se grăbește s-o crediteze cu sintagma „Sigur a inventat conceptul «E așa de prost, că e bun»!”.
În orice caz, glorioasa idioțenie de mai sus a cîștigat un statut de film cult de-a lungul anilor, domină în categoria proiecțiilor de la miezul nopții și, în general, i-a adus regizorului/scenaristului/producătorului/sergiu nicolaescului său Tommy Wiseau celebritatea meritată. Aia bună de încadrat între „Hei, tipul ăla a jucat în reclama la Bonibon!” și „Hei, tipul ăla s-a filmat odată făcînd friptură din roadkill!”.
The Disaster Artist e povestea carambolului de mai sus. Sau ar vrea să fie. Din păcate, eșuează lamentabil într-un combo de telenovelă și docu-dramă. Povestea se tîrîie ca un melc convins că niște cămătari basarabeni i-au rupt picioarele și cînd, în cele din urmă, își ia avînt, o face doar pentru a se transforma într-un șir de scene preluate din original. N-am stat să verific dacă Franco a refăcut scenele în chestiune la milimetru, pentru asta există fanii The Room, dar întrebarea vine de la sine: „Cui îi pasă? Dacă vrei să vezi o scenă ridicol de proastă, ai deja originalul. Orice variație pe aceeași temă e fix atît, o variație. Nu mai lăsați fanboii să se joace de-a regizorii”.
În plus, e de-a dreptul jignitor modul în care același scenariu tratează o ciudățenie precum Tommy Wiseau. Trec peste lipsa de tupeu care reduce trecutul personajului la o tentativă flască de mister, deși în lumea reală se știe foarte bine cine e și de unde vine antiregizorul de mai sus. Trec și peste modul pueril prin care filmul explică de unde a scos același Wiseau vreo șase milioane de dolari pentru a-și finanța filmul. Pur și simplu avea. De undeva. Așa era la începutul anilor 2000, toți imigranții polonezi născuți prin anii ’50 veneau la Hollywood cu sacoșa plină de dolari din Poznan-ul natal. Băi, dacă tot te-ai milogit de ciudat să-ți dea aprobarea pentru film și ai promis să nu elucidezi secretul, măcar vinde povestea frumos. Asta ar face un cineast bun. Sau unul aproape bun. Mă rog, cam oricine în afară de Franco.
Pun pariu că, peste ani, cînd plictiseală asta va deveni, la rîndul ei, un film cult, cineva va face un film despre Franco intitulat The Așa Și-Așa Artist.
The Disaster Artist. R.: James Franco. Cu: James Franco, Dave Franco.
Mersi de cronică. Mie mi-a plăcut cum Seth Rogen încearcă să vinda așa rahat pe post de pocnitoare.
Nu va duceți nici la „As I lay dying”. Acolo se masacrează cartea lui Faulkner. O bijuterie transformata cu succes in pelicula de la care ieșiti cu dureri de cap și lacrimi după bani.