Habar n-am dacă lucrurile despre care voi vorbi se cheamă cultură sau impostură, ori dacă țin de naturelul simțitor al lucrurilor mici. Pe scurt, e vorba de încăierarea de pe net a unor venerabili conservatori cu partida progresistă. Nu dau nume, deși toată lumea știe despre ce e vorba, pentru că nu au importanță numele, ci ideile vehiculate. Și pricina a fost, vai, cazul nefericitei adolescente din Caracal.
În România, se pare, se dă o luptă feministă cu forțele întunericului. Sau o luptă strămoșească cu forțele luciferice ale sexo-marxismului. La început, am crezut că e o modă, ca multe altele care vin și pleacă. Din punctul meu de vedere, problema a fost rezolvată, ca nodul gordian, acum 70 de ani, prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. În acel document, adoptat de toate țările semnatare (și, credeți-mă, n-au fost puține), nu mai există distanță juridică sau socială între bărbați și femei. Sigur, cunoaștem ipocrizia tratatelor. Una vorbim, alta fumăm. Țările de care vorbesc au așteptat ani de zile sau decenii, iar uneori au fost forțate să-și respecte cuvîntul dat. Nu contează. Important e că, împotriva prejudecăților, femeile nu mai sînt inferioare, reduse, obsedate ori proprietatea nimănui. La fel de bine e că principiul „la muncă egală, plată egală“ nu mai cunoaște amendamente legate de sex. Că există încă o puternică tradiție inegalitaristă, asta nu contest. Dar direcția e clară, mult mai clară decît în comunism, unde toate pricipiile astea străluceau în lozinci, dar amuțeau în intimitate, unde femeia nu era nimic mai mult decît un aparat reproducător pe bandă rulantă.
Repet, poate nu am fost bine înțeles. Drepturile se cîștigă greu. Privilegiile, însă, sînt seducătoare. În clipa în care o societate, în majoritatea ei, adoptă de bunăvoie niște principii, începe goana după privilegii. Nu aș putea să explic de ce. În timp ce feministele de acum un secol chiar își puneau pielea la bătaie la propriu, azi avem de a face cu o categorie foarte ciudată și foarte agresivă. Eu am numit-o ultrafeministă sau fanatică a feminismului. De ce? Pentru că, poate inconștient, dar foarte uman, persoanele respective vor să dicteze, să-și impună ideile, să conducă, să împartă dreptate. Principiile spiritului critic sînt cu nasul în pămînt. Nu ai voie să te îndoiești, nu ai voie să pui întrebări, nu ai voie să găsești alte explicații. Odată oferite publicului, ideile nu se mai discută.
Oricît ar părea de straniu, limbajul ultraconservator, cel care afirmă că femeile nu au capacitatea de a gîndi, de a dispune de propriul corp, de a avea o viață personală sau publică se ia de brațetă cu afirmația opusă că toți bărbații sînt porci, urăsc femeile și au o gîndire patriarhală. Ceea ce frapează e lipsa discuției personalizate. Nu „acela“ face un lucru reprobabil, ci toți. Iar cel sau cea învinuită nu au drept de apărare. Unde mama dracului am mai auzit eu asta?
