Cînd a venit pe tronul Moldovei, Nicolae Mavrocordat nu vorbea românește. Vorbea greacă, turcă, persană, franceză, engleză, dar dacă-l înjura de mamă un răzeș răzbit de datorii, domnul zîmbea electoral și îi mulțumea pe grecește. De-a lungul anilor, moldovenii își făcuseră obiceiul să-i tot zică lui Mavrocordat de mă-sa, de morți și de biserică pe cînd se arăta călare, doar așa, ca să vadă dacă domnul avansează cu lecțiile de română.
Pe partea economică, însă, Nicolae a fost, de departe, cel mai iscusit dintr-un lung șir de domni neghiobi, de la Dragoș Descălecătorul la Dimitrie Cantemir. A oprit practicile de sugere a țării și belire a țărănimii care constituiau, de secole, motorul economiei feudale. A reformat impozitele, a îndulcit birul, a cointeresat producătorii, a stimulat negoțul. Pînă la plecarea sa pe tronul Munteniei, Nicolae Mavrocordat a căzut cu tronc nu numai boierilor trădători, ci și întregii Moldove, care l-a pomenit mereu în rugăciunile ei, printre înjurăturile de verificare a limbii.
În 1714, Academia Domnească din Iași, fondată de Antioh Cantemir în 1707, a fost reorganizată. Nicolae Mavrocordat a dispus ca imobilul să fie văruit, golit de șoareci și păzit de arnăuți, ca nu cumva să fure cineva unicul manual de gramatică după care buchiseau în neogreacă urmașii fiilor Vrîncioaiei. Instituția a fost apoi înzestrată, pe socoteala domnului, cu volume din Cato, Cicero și Vergiliu, cu o lunetă și un astrolab, cu două tolbe de săgeți și trei banițe cu leșie pentru guta și reumatismul decanului Hrisant Notara. Pînă cînd flăcările aveau să o transforme în scrum, în 1823, Academia din blăni de stejar a Iașiului fanariot a ținut aprinsă flacăra cunoașterii de la care a pornit incendiul. Domnul însuși se adăpa din gîndirea lui Niccolo Machiavelli și a lui Francis Bacon, el lăsînd posterității mai multe lucrări culte, între care se află Sfaturi, Despre datorii, Cuvînt împotriva nicotinei și Precuvîntări la actele patriarhalicești.
