Dacă ai un film numit tupeist Gli Infedeli și vînă de macaronar care pulsează în întregul proiect, cei mai optimiști dintre traci ar zice că va fi genul de peliculă care intră în adîncul problemei, zvîcnește de creativitate animalică, nu se jenează să adopte poziții narative mai neortodoxe (în definitiv, pentru ce altceva să mai fii țară catolică?) și, în final, să-și lase spectatorii gîfîind epuizați, dar fericiți că au avut parte de un asemenea periplu cinematografic.
Asemeni francezilor (la fel de catolici în tradiție și educație, cînd nu fac revoluții la final de secol XVIII), italienii n-au crescut sufocați intelectual de chingile protestantismului american și își permit să se joace mai liber cu conceptul de călcat strîmb. Yankeii, puritani pînă în măduva oaselor care tresaltă reprimate în cluburi de strip-tease, înțeleg doar schemele simple: dacă el a păcătuit de neiertat față de soția lui perfectă, porcu’ dracului trebuie să-și ia bagajele și să se care din casă. Din fericire, peste toate astea a venit valul feminismului contemporan și a adus drepturi egale pentru femei și bărbați. Adică el trebuie să se care și în cazul în care ea se tratează naturist de mîncărimi.
În fine, dacă tot am stabilit că ăl mai prost om e americanu’, să trecem la oile noastre aflate în grija lui Sven. Începutul era simpatic, hazliu și promițător: el și ea sînt în drum spre vacanța de vis, dar nebuna nu contenește să-l frece la melodie cu bănuielile ei absurde. De ce și-a închis telefonul timp de o oră și treizeci de minute? Pentru că ea e isterică și el avea de vorbit în liniște cu partenerii de afaceri. Ușor-ușor, logica și rațiunea înving fiara dezlănțuită de gelozie și lucrurile intră pe făgașul lor natural. Adică el adoarme liniștit, fericit că a calmat-o, iar ea încearcă din răsputeri să-i deblocheze telefonul, pentru că femeile sînt în general nebune și dacă au intrat la o idee fixă, aia e, coabitezi cu fandacsia. Dar uite că telefonul refuză să se deblocheze. Parola nu e bună. Ea oftează. Renunță.
Renunță pe dracu’. Îi ia biniiiiișor degetul și deblochează mașinăria cu amprenta. Își bagă nasul. Urlă din toate puterile. S-a tăiat cadrul.
Un aperitiv elegant pentru ceea ce putea fi un festin. Din păcate, exercițiul artistic e deosebit de precoce și tot aici e și climaxul filmului. Cel puțin jumătate din timpul rămas pare o pauză relativ jenantă în care toată lumea așteaptă ca bagheta regizorului să redevină gata pentru următorul număr de magie. Următoarele două segmente nu se ridică la înălțimea așteptărilor, dar ce frumos atîrnă… Nu merită irosit spațiul cu detalii, destul să spun că povestea care le urmează, așa mediocră și dulceagă cum e, pare în context chiar acceptabilă.
Spre final, filmul își regăsește forma, iar aventura celui blagoslovit cu o nevastă care pare într-adevăr nebună e simpatică, mai ales pentru finalul glorios. Dacă scenariul s-ar fi jucat cu o asemenea nerușinare și mai devreme, cronica ar fi experimentat un orgasm multiplu în fiecare paragraf. Bărbați și femei prinși în ipostaze care frizează ușor suprarealismul și cochetează discret cu absurdul, totul pornit din spiritul deloc zdravăn la cap al unei nații capabile de a fi superbă în artă, asta aș fi vrut să văd. Din păcate, absurdă e doar pretenția realizatorilor că mizeria asta merită o oră și jumătate.
The Players/ Gli Infedeli. R.: Stefano Mordini. Cu: Riccardo Scamarcio, Valerio Mastandrea, Laura Chiatti.
1.779 de vizualizări
