A existat o perioadă, fix între Crăciun şi Anul Nou, în care oriunde mă uitam vedeam numai cîini vagabonzi: cîini mari, cîini mici, cîini maro, cîini bălţaţi, cîini care dorm, cîini care aleagă, cîini care se miros în fund.
Mergeam cu maşina şi hoarde întregi de maidanezi se repezeau cu furie la cauciucurile mele de iarnă ca şi cum ar fi fost confecţionate din şuncă de Praga, ceea ce, la cît au costat, n-ar fi deloc exclus. În fine, imediat după Revelion, toţi cîinii au dispărut ca prin farmec. N-au dispărut de tot, dar nu i-am mai văzut. Zilele trecute mi-am dat seama şi ce se întîmplase, de fapt. Nu numărul de cîini crescuse, ci numărul de oameni de pe stradă, care îi mascau, scăzuse.
