Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

O spaimă de neuitat

Zoom O spaimă de neuitat

Constantin Teodorescu a iubit pacea cu toată pasiunea omului fricos și a sperat că își va putea strecura viața în intervalul dintre războaie. Cariera militară a fost paravanul sub care și-a adăpostit, o viață, panica legată de apariția unui conflict armat. A cules roadele acestei farse cu pinteni, sabie și eghileți pînă la gradul de general de brigadă și poate că, pînă la urmă, ar fi reușit să păcălească și istoria, dacă n-ar fi primit, în august 1916, comanda fortificațiilor de la Turtucaia.

S-a născut în 1863, într-o așezare de chirpici și paiantă, scufundată în noroaie, înconjurată de mahalale împuțite, ocupată ziua de gîște și noaptea de hoți. Pe vremea aia, Bucureștiul nu prevestea nici un viitor. Viața civilă însemna mizerie și chin, așa că familia Teodorescu și-a orientat fiul spre întîia cazarmă. Constantin a absolvit Școala de subofițeri în 1883 și, din acel moment, grija existenței sale a fost luată de stat. Hainele, hrana, solda și aspirațiile tînărului plutonier au căzut cu totul în răspunderea Ministerului de Război. În același an, Constantin a fost admis să susțină examenul de absolvire a Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie din București, și iată-l ajuns ofițer peste rînd, exact așa cum suna planul său de deghizare.

Sub această acoperire onorabilă, impostura ofițerului Teodorescu și-a croit un drum credibil și liniștit spre vîrf. Constantin Teodorescu n-a arătat niciodată înzestrări speciale pentru militărie. Arta lui de a nu ieși din rînd era, în schimb, desăvîrșită. Corect și atent la stridențe, pregătit să nu cumva să atragă atenția cuiva, a jucat, vreme de 33 de ani, rolul militarului onest, rezervat și de încredere. În tot acest timp și-a legat speranțele de pacea mondială, de înțelepciunea monarhilor și a generalilor bătrîni, singurii care îi puteau garanta o moarte în patul său. Dar n-a fost să fie.

Prima dată cînd era să-i cedeze inima a fost în 1913. Armata română a intrat mișelește în Bulgaria, iar colonelul Constantin Teodorescu a fost nevoit să accepte comanda unui regiment. Din fericire, în afara unui grup de pădurari care credeau că românii au venit la furat lemne, singurul inamic s-a dovedit a fi holera. Colonelul Teodorescu s-a putut întoarce, astfel, din campanie cu reputația intactă, fără să trezească vreo bănuială în legătură cu lașitatea sa secretă.

În 1916, însă, la Turtucaia, n-a mai avut încotro. Prost planificată tactic și strategic de Marele Cartier General, prost coordonată de la București de generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei a 3-a, apărarea fortificațiilor a căzut, în principal, în sarcina generalului Constantin Teodorescu. Spionajul românesc nu a fost în stare să-i numere nici pe bulgari, și nici tunurile pe care le primiseră de la nemți. Ceea ce credeau cu toții că va fi un schimb de focuri de tatonare s-a dovedit a fi o ofensivă pregătită ca la carte.

Constantin Teodorescu s-a trezit dintr-o dată că trăiește coșmarul de care fugise întreaga viață. Se afla în mijlocul unui război adevărat, cu bombardamente de artilerie, rafale de mitralieră și atacuri la baionetă, cu morți și răniți, cu urlete și explozii, cu secvențe din acel iad care i-a bîntuit visele de zi și de noapte. Nimeni n-a știut că generalul Teodorescu, comandantul Diviziei a 17-a, e incompetent și laș. Asta s-a înțeles abia după ce toate ordinele date de el au fost de retragere și, mai ales, după ce a trecut în viteză cu mașina printre batalioanele care luptau, ca să poată traversa Dunărea în siguranță. Generalul Teodorescu a fugit de pe front, și-a părăsit soldații în cel mai greu moment al bătăliei de la Turtucaia. Armata română a pierdut atunci peste 6.000 de oameni, morți și răniți, între care 160 de ofițeri. Bulgarii au luat prizonieri 28.000 de oameni, între care 480 de ofițeri.

Pentru aceste fapte, generalului Constantin Teodorescu i s-a luat comanda, încredințîndu-i-se, apoi, lungi posturi administrative, care i-au reclădit convingerea că lașitatea se află în siguranță doar pe timp de pace.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]